● Gonul Kivilcim, Brici, traducere şi note de Diana Crupenschi, Colecţia "Globus", Editura Univers, 2010

În comparaţie cu proza unor conaţionali precum Orhan Pamuk, Elif Shafak sau Ihsan Oktay Anar, scriitura turcoaicei Gönül Kivilcim pare ruptă din realismul sec. Ba chiar minimalistă, în condiţiile în care tradiţionalele 1001 derapaje epice sînt reduse aici la vreo 20-30 (şi alea ţinute din scurt), iar bazarul figurativ, cu supraaglomerările şi supraîntortochelile lui, e înlocuit de o abundenţă ceva mai controlată, ca de mall în zi de solduri. 

Una peste alta, dacă Brici-ul lui Gönül Kivilcim ar fi ecranizat, ar ieşi un film la limita documentarului, bazat pe o autentică investigaţie sociologică. Tema: viaţa homleşilor din Istanbul. Protagonistul: Sinan Brici, 23 de ani, vechime serioasă în trăitul pe străzi (din cerşit, furturi, spargeri sau vîndut droguri), frate de cruce cu un alt veteran al străzilor (Kunt) şi îndrăgostit definitiv de Gül (începătoare într-ale nomadismului urban). Tot Brici are şi un caiet de poezii, şi o tristă istorie de familie, şi experienţe nereuşite ca marinar/barman/sudor/gigolo, şi cicatrici pe braţe (de sinucigaş fără succes), şi o veritabilă fobie a caselor, şi visuri stîrnite de aburii lacului de mobilă, şi saltele ca toate saltelele homleşilor, adică murdare „de sîngele care curge din rănile celor ce stau pe ele, de ulei de motor şi de mucii care le curg din nas atunci cînd inhalează solvent“. 

În general, paginile romanului par scrise de un editorialist talentat şi avizat, în viziunea căruia plasticitatea trebuie să se supună eficienţei narative. 

Ce nu prea înţeleg însă e de ce traducerea acestei cărţi a fost sprijinită de Ministerul Culturii şi Turismului din Turcia. Al turismului?! De-aia turismul lor merge „brici“?