Aniversările shakespeariene se succed: în 2014, pentru cei 450 de ani de la naştere, anul acesta, pentru cei 400 de la moarte. Shakespeare revine fără încetare, pe scenă şi în cărţi. Ceea ce se numeşte Le Dictionnaire amoureux îi e recent consacrat de François Laroque la Paris, spectacolele se multiplică, dar şi îndoielile se intensifică. Celebrul film Anonymus le-a difuzat la scară internaţională cu un anumit surplus de „spectaculos“ abuziv, un obstinat cercetător, Lamberto Tassinari, militează pentru substituirea „bardului“ – oh, ce formulă fals poetică! – prin Florio, savant care a trăit între Italia şi Anglia, traducător al eseurilor lui Montai­gne. Argumentele invocate provin de la sărăcia bibliotecii lui Shakespeare şi mediocritatea documentelor prezervate, cărora li se opune dimensiunea enciclopedică a „exilatului“ Florio, ce ar fi trebuit să şi disimuleze numele la Londra pentru a se proteja de imprecaţiile curţii pe care o slujea şi care cultiva o rezervă severă faţă de teatru şi de licenţele lui multiple. Daniel Bougnoux, pornind în mod explicit de la cartea lui Tassinari, enumera succesivele ipoteze formulate de la mijlocul secolului al XIX-lea privind anchetele de identificare, toate parţial licite, dar niciodată pe deplin confirmate. Un subiect de roman ar fi istoria unei tinere învăţătoare din Ohio, Delia Bacon, care se va dedica recunoaşterii lui Francis… Bacon în opera lui Shakespeare şi care, la capătul acestei îndelungi aventuri de atribuire, îşi va pierde minţile şi va sfîrşi într-un spital psihiatric. Un conte de Oxford care subvenţiona o trupă de actori a fost considerat, de asemeni, ca un posibil autor de substituţie. Unii bănuiesc că asasinatul lui Marlowe a fost pus în scenă şi că tînărul dramaturg considerat mort a supravieţuit şi a continuat să scrie sub numele de… Shakespeare. Pe de altă parte, Mark Twain sau Henry James s-au asociat la ceea ce am putea numi mişcarea „negaţionistă“ a actorului mort şi născut căruia i s-a acordat în mod ilegitim privilegiul acestui repertoriu de texte fără de egal, iar Virginia Woolf imaginează chiar un dublu feminin, Mary Sydney, al ine­ga­labilului Will. De ce sînt necesare aceste frecvente supoziţii? Din nevoia de a descoperi „materia“ şi semnătura celui ce a elaborat cea mai complexă operă a umanităţii, afirma Bougnoux, restaurînd astfel, împotriva refuzului polemic, formulat în anii ’60 de către Alain Robbe-Grillet, Claude Simon şi alţii, de a interoga substratul biografic, propriu, al unui autor. În ce-l priveşte pe Shakespeare, incertitudinea persistă şi procesul continuă. Enigmă definitivă?

Avansez, la rîndul meu, o posibilitate: am putea sacrifica principiul substituţiei binare – în locul lui Shakespeare, o identitate unică, Francis Bacon, Marlowe, Florio – pentru a imagina o societate secretă ce-i reuneşte pe aceşti autori ipotetici. Un club frecventat de marile figuri ale epocii pentru a elabora în comun o operă diversă, complexă şi dezordonată, o operă scrisă la adăpostul confidenţialităţii și protejată de impenetrabilitatea cercului constituit. Shakespeare nu e unul, ci mai mulţi, el devine o ficţiune colectivă a cărei denumire e atribuită unui actor ce își asumă promovarea scenică a operelor. Oricum, un practician al scenei trebuie asociat acestei „cooperative“ de intelectuali care nu puteau fi familiarizaţi cu termeni şi practici ale platoului, cu accidentele rolului uitat sau tulburările costumului schimbat. Shakespeare, proprietarul teatrului Globe, n-ar fi procedat decît la inserţii concrete, cunoscute graţie exerciţiului scenic, şi ar fi promovat o conspiraţie plurală. De ce să nu integrăm dimensiunea „colectivă“ a teatrului, atît de solicitată azi? De ce să nu admitem că o asociaţie s-a protejat în spatele unui personaj public, că el a servit de paravan demnitarilor intelectuali ce s-au delectat cu plăcerile interzise ale teatrului? El nu poate fi înlocuit printr-un alter ego ce-şi aşteaptă revelaţia, teatrul său e produsul unei opere comune. Shakespeare e echivalentul modern al anticelor mistere de la Delphi. Enigma le e păstrată şi secretul conservat.

La Shakespeare se revine constant, în vremuri calme sau agitate, el confruntă scena cu lumea în toate contrastele ei, el îi dezvăluie dimensiunea caleidoscopică şi neomogenă. Şi o face atît de convingător pentru că nu se impune o singură perspectivă, pentru că actele şi vorbele se tricotează la mai multe mîini, pentru că tapiseria e de grup. Policromă şi diversă… Nimeni, din istoria artei, nu dispune de o asemenea diversitate. Nici Mozart, nici Leonardo, în ciuda varietăţii ce le e proprie. Poate Picasso... Da, el ar fi un Shakespeare al picturii, căci şi el extinde maximal arcul artei sale, variază epocile şi multiplică tehnicile. Picasso, artistul „shakespearian“ al timpurilor actuale. Iată ce mi-ar putea contrazice teoria.

(Putem adăuga o recentă ipoteză privindu-l pe Molière – un alt actor! – care, în a doua parte a vieţii, cînd trece de la farsele iniţiale la marile piese – Don Juan, Mizantropul, Tartuffe –, ar fi devenit substitutul lui Corneille, care, în decădere, exilat de la curte, se retrăsese la Lyon şi, în urma unei întîlniri secrete de trei zile cu Molière, ar fi procedat la această tranzacţie, şi ea rămasă secretă. Nu doar istoria, ci şi teatrul e plin de „conspiraţii“ – teoriile complotului se acumulează azi.)

Oricît de impenetrabil rămîne secretul, soluţia e pînă la urmă subsidiară. Peter Brook face din Shakespeare un dublu al său, iar Ariane Mnouchkine îl consideră o „Himalaya a teatrului ce n-o putem epuiza… e inepuizabil“. Toţi confirmă această infinită mişcare a eternei reîntoarceri unde ceea ce persistă, textele, revin într un mod diferit graţie spectacolelor. Enigma e definitivă şi revenirea – eternă: iată paradoxul shakespearian.

Shakespeare e o prezență constantă, ca oceanul, dar care nu rămîne străin fenomenului mareelor, căci uneori se apropie şi devine „contemporanul“ nostru, alteori se îndepărtează şi este citit din perspectiva epocii sale, aceea a Renaşterii şi a fenomenului elisabetan. Cînd descoperim în el ecouri ale lumii de azi şi rezonanţe beckettiene, cînd devine ghid pentru a descifra o lume îndepărtată şi doar de el revelată. Jan Kott l-a apropiat, Brook i s-a alăturat, iar mai recent, Ostermeier sau Van Hove l-au integrat în prezent, pe cînd Stein l-a istoricizat, iar Mnouchkine s-a revoltat, afirmînd că nici un clasic nu poate fi tratat „ca un contemporan al nostru“. Mareele se succed, dar el rămîne o „oglindă“ constantă în care se reflectă Occidentul şi contradicţiile lui. Orientul, în ultimul timp, s-a lăsat sedus de violenţa acestui univers şi a propus cînd capodopera lui Kurosawa – Ran – inspirată de Lear, cînd grefe ridicole de kabuki, dar, recent, s-a distins şi prin împliniri excepţionale ca Hamlet-ul văzut la Craiova, plasat sub semnul purităţii teatrului nou, sau Titus Andronicus descoperit la Sibiu, hibridare perfectă între cruzimea textului şi rigoarea scenei.

Shakespeare ne e partener într-o lume ieşită din „țîțîni“ pe care noi nici nu mai încercăm să o reparăm ca Hamlet, dar totodată şi încrezător în persistenţa teatrului. Aici, unde totul spune că „lumea e un teatru“, i se exaltă practicile şi totodată i se dezvăluie mizeria, căci Hamlet cînd îl foloseşte pentru a confirma spusele fantomei, cînd îl consideră un exerciţiu de tir cu „gloanțe oarbe“. Shakespeare ne confruntă cu proba dublă a iubirii şi neiubirii de teatru. Prezenţă eternă, enigmă fără soluţie. Shakespeare forever

George Banu este critic de teatru.