Aniversarea lui Shakespeare a reactivat replici celebre – nu uitate, dar nemobilizate pentru a desemna condiţia timpurilor actuale, replici care cîştigă azi o pertinenţă imediată, căci cum să nu admiţi că „lumea şi a ieşit din ţîţîni“ şi resimţi totodată neliniştea lui Hamlet? Cum să nu reverbereze în fiecare din noi celebra constatare a lui Macbeth: „Viaţa… o poveste spusă de un idiot, plină de zgomot şi furie, care nu înseamnă nimic“? Iar Lear, care se afiliază acestui cor al plîngerii, deplora faptul că la început de viaţă, lacrimile curg pe obrazul copilului şi, la sfîrşit, pe acela al bătrînului... Asemenea cugetări ne parvin ca un ecou persistent de altcîndva, ce se confirmă acum. În plină confuzie, căci aceasta-i constatarea: lumea noastră e shakespeariană, derutată şi lipsită de repere, lume fără certitudini şi perspectivă, lume haotică! Spectacolele recente n-au încetat să asimileze dezordinea pe care Shakespeare o constituie în dat tragic al vieţii cu rătăcirea ei de azi! Cine poate răspunde la întrebarea: „Unde mergem?“ Direcţiile sînt obscure şi resursele limitate. „No future“ – cum se spunea odinioară pe fond de scepticism asumat. Şi totuşi soluţii, disperat, se caută, pentru a ameliora situaţia, fără a spera însă rezolvarea confuziei generale care s-a instaurat.

În artă, climatul unei epoci îi afectează pe artişti şi, deseori, determină cristalizarea unor figuri recurente care se generalizează şi se constituie în răspuns formulat de creatori atenţi la „spiritul timpului“. Nu e vorba doar de o contaminare reciprocă proprie unui curent teatral sau literar, ci de un constat comun care se concretizează şi se difuzează. „Lumea e bolnavă“ – iată diagnosticul formulat ce se infiltrează în conştiinţa noastră, pe care scena încearcă să o asume şi materializeze. „Lumea e bolnavă“ şi Shakespeare, cel mai constant, ne confruntă cu tragicul unei asemenea evaluări.

Diagnosticul formulat conduce nu – ca altădată – la elaborarea unor utopii securizante sau programe consolatoare, ci, dimpotrivă, la asumarea situaţiei în toată realitatea ei. Pentru că „lumea e bolnavă“ s-a impus, în ultimul timp, pe scenele europene, metafora „spitalului“. Spital ce răspunde la situaţia personajelor, accentuîndu-le dezarmarea, abandonul şi maladia cronică. Bolnavi pe scenă şi bolnavi în sală, cu toţii reuniţi prin aceeaşi nouă condiţie comună. Dar medicii sînt lipsiţi de remediu şi lumea e incurabilă. Ei doar îi însoţesc pe unii şi pe alţii, personaje sau spectatori, fără a găsi perspectiva remedierii. Soluţia paliativă e absentă, boala – cronică şi generalizată.

În extraordinarul spectacol shakespearian Regi în război al lui Ivo van Hove, ce reuneşte trei piese istorice – Henry V, Richard II şi Richard III –, toate disputele şi crimele politice se efectuează la avanscenă, avînd ca fundal un spital de urgenţă. Paturi de răniţi, surori, perfuzii – istoria exacerbează conflictele care conduc toate la această hecatombă de invalizi şi de cadavre nerecuperabile. Coroana de aur, ca şi expunerea pe covorul roşu monarhic nu sînt decît vechi reziduuri ce nu protejează contra crimei şi violenţei. Între spaţiile de prestigiu şi saloanele spitalului, comunicarea e permanentă şi fiecare se poate găsi cînd de o parte, cînd de alta. Spitalul e un destin, răspuns actual adus masacrelor politice. Nimeni nu-i poate scăpa.

Cum să nu evoc aici una dintre cele mai subtile scene din Povestiri africane, unde Warlikowski reunea şi el mai multe piese de Shakespeare? La capăt de drum şi pe fond de reconciliere, Lear şi Cordelia se regăsesc reuniţi într-un spital. Fata injust expulzată şi regele istovit îşi manifestă afecţiunea regăsită, aflîndu-se unul alături de celălalt, ea pe un scaun modest, el întins pe un pat medical. Atunci, amîndoi comunică mai profund decît oricînd şi spitalul capătă o valoare intens simbolică, aceea a dialogului final, a sfîrşitului dublu, a victoriei asupra erorii iniţiale. Shakespeare determină din nou recursul la metafora „lumii bolnave“, indisociabilă de un „spital“ existenţial. Refugiu general pe fond de recunoaştere a bolii fără soluţii medicamentoase.

O variantă exacerbată a spitalului e azilul psihiatric, şi el curent prezent pe scenele lumii. În anii ’60, Peter Weiss a propus celebra metaforă a spitalului de la Charenton, unde bolnavi de diverse maladii mentale sînt puşi în scenă de Marchizul de Sade, pentru a furniza scenariul Revoluţiei Franceze. Parabola azilului se impunea atunci, şi Brook îi va da o rezonanţă europeană, graţie unui memorabil spectacol. E interesant de observat că, exceptînd cîteva rare spectacole, cenzura a interzis acest text din teama asimilării spitalului cu diversele societăţi comuniste, căci, acum un sfert de secol, azilul psihiatric a fost frecvent utilizat de Kremlin, mai ales, ca armă contra disidenţilor, cărora li se impunea o claustrare în azil mai severă decît închisoarea clasică. Nebunia derutează spiritul şi îl dezorganizează. Ea obligă la confruntarea cotidiană cu boala ce, deseori, contaminează. Azilul psihiatric e versiunea violentă a spitalului. Lev Dodin o ştie şi, pornind de la experienţa sovietică, el va situa Dama de pică, opera lui Ceaikovski, într-un azil, într un loc unde se intră, dar de unde nimeni, niciodată nu iese integru. La Dodin, mai puţin metaforică, referinţa politică e flagrantă. Trăim mai grav decît sub ameninţarea bolii – sub aceea a nebuniei. Alte exemple pot fi evocate: Ifigenia in Aulis a lui Gluck care era plasată de Warlikowski într-un azil de bătrîni şi o Walkirie situată în inima unei clinici echipată cu toate instrumentele indispensabile comei bolnavilor ce trebuiau îngrijiţi şi reanimaţi. Romeo Catelluci a utilizat frecvent aceeaşi metaforă a lumii ca spital care se insinuează simptomatic.

Mats Ek, celebru coregraf suedez căruia i s-a acordat recent, la Craiova, Premiul „Europa pentru Teatru“, a plasat Giselle – balet de un sentimentalism adesea execrat de publicul modern – într-un azil psihiatric. Şi, brusc, ea capătă o dimensiune tragică, invită la o percepţie gravă a situaţiei şi la o teribilă confruntare cu declinul raţiunii. Dispozitivul psihiatric nu poate lăsa indiferent. El se constituie în figura explicită a programului comentat şi contestat de Michel Foucault în celebra sa carte A supraveghea şi a pedepsi.

Motivul „spitalului“ pe scena modernă e confirmat şi de frecvenţa cu totul semnificativă a celebrei nuvele cehoviene Salonul nr. 6, care s-a constituit azi într-un veritabil laitmotiv al regiei occidentale. Acolo, medicul care pătrunde în „salonul“ psihiatric nu mai poate ieşi, căci a devenit prizonier al bolnavului pe care-l tratează. Cînd vrei să îngrijeşti „lumea bolnavă“, există riscul de a fi infectat, şi acela de a nu ieşi ca atare din „spital“, metaforă dublă, ce priveşte în mod egal scena şi sala.

Regret şi acum că Lucian Pintilie n-a putut duce la capăt proiectul cinematografic cu Salonul nr. 6. El a avut intuiţia acestui motiv ca diagnostic al timpurilor noastre. Cine-i medicul, care sînt remediile? Întrebări pe care teatrul şi opera le pun, confruntîndu-se cu motivul „spitalului“ şi cu tot ce implică el ca rană a corpului şi a sufletului. Cine ne poate vindeca? Cine ne poate consola?

Şi oare această extensie metaforică a „spitalului“ nu se diseminează în mentalitatea colectivă a epocii? Dacă, de mult, Miloş Forman a semnat capodopera sa cu Zbor deasupra unui cuib de cuci, al cărui scenariu a fost des reluat pe scenele lumii, acum, spitalele şi medicii se multiplică pe ecranele televiziunii – ale căror seriale integrează, fără să-l asume, adagiul „lumii bolnave“. Televiziunea recuperează discursul artiştilor ce ne confruntă cu alerta implicită pe care o constituie „spitalul“.

George Banu este critic de teatru.