- Festivalul "Temps d'images", Cluj-Napoca -

Nu am stat decît patru zile la Cluj, interesată în primul rînd de platforma de teatru din ultima parte a Festivalului. Dar oricît de restrictivă a fost alegerea mea, am putut realiza dintr-o privire ambiţiile şi complexitatea acestui festival, independent, deschis către contemporaneitate şi diversitate artistică. Am apreciat dorinţa fermă a organizatorilor (directoarea artistică, Miki Branişte, cu colectivA, producător, şi Iulia Popovici, curator) de a nu căuta performanţa sau finişul îngheţat al unui produs artistic, ci dimpotrivă, de a privilegia drumul către el, adică procesul de creaţie, văzut din diferite unghiuri. Şi de aici diferenţele de nivel, dar care pot fi incluse în acest elan general de a crea şi de a dori să fie auziţi, mai ales din afară. Se vorbea mult engleza, şi pe scenă, şi în discuţiile publice, care, dincolo de politeţea pentru invitaţii străini, trăda o anume naivitate febrilă de a fi european cu orice preţ. Un festival al tinerilor şi pentru tineri, deşi nu se cerea cartea de identitate la intrare. „Fabrica de Pensule“ plutea ca o fabuloasă navă în ceaţa serii ce se lăsase în ultimele zile la Cluj, cu inima sa de lumină în cele două săli destinate teatrului. Deşi cunoscut ca centru de artă alternativă, ce găzduieşte ateliere de artişti, restul încăperilor au rămas mai degrabă îngheţate în întuneric, păzite de simpaticul Trepied, dulău care, lovit pesemne de vreo maşină, a pierdut definitiv calificativul de nobil patruped. La nici doi ani de existenţă, Fabrica mai are nevoie de multe fonduri şi în continuare de entuziasmul de care însă Miki Branişte şi echipa sa nu duc lipsă. Am regăsit deci în acest prag de iarnă cîteva spectacole, reprezentative pentru underground-ul teatrului românesc, după care alerg de cîţiva ani. Mai precis, acest tip de teatru inspirat de verbatimul de la Royal Court, teatrul document, care a împînzit Europa, dar care în România are accente şi laturi deosebite.

Scheletul din dulapul din copilărie

E ciudat, mulţi tineri, născuţi în jurul lui 1989, sau care pe atunci de-abia mergeau la grădiniţă, par preocupaţi astăzi să afle cu adevărat ceea ce s-a întîmplat pe atunci. Faptele nu sînt gîndite ca acte fondatoare, ci mai ales ca vini ascunse, „scheletul din dulap“ din dramele ibseniene. Ce înseamnă asta?  Înseamnă că versiunile oficiale sau cele oglindite de media nu sînt nici satisfăcătoare şi nici suficiente. Peter Sellars, care chiar dacă lucrează în special pe mari texte şi nu face un teatru document propriu-zis, adoră să pună degetul acolo unde problemele sociale sau politice deranjează. Pentru el, ceea ce trebuie să aducă nou teatrul este ceea ce organele media nu spun, şi mai ales să o spună altfel, cu alte mijloace decît acestea. Observaţia e simplă şi perfect eficace pentru cele cîteva spectacole de la Festival. X milimetri din Y kilometri, sau cîteva infime pagini din muntele de dosare din arhivele Securităţii, ultimul spectacol scris şi pus în scenă de Gianina Cărbunariu (produs de colectivA) pleacă de la stenograma unei discuţii cu Dorin Tudoran din martie 1985, la sediul de partid al Municipiului Bucureşti, despre cererea sa de plecare definitivă în străinatate. Discuţia a fost înregistrată de Securitate. Deci, textul a fost „jucat“ înainte de a fi transcris şi devenit scenariu de spectacol. Spectatorii intră în sală – un spaţiu liber, deschis, fiecare cu un scaun pliant – şi sînt invitaţi să se aşeze unde vor. Solul şi pereţii sînt negri, acoperiţi de rînduri scrise cu cretă, din stenograma discuţiei ce se va rejuca în faţa noastră. Actorii (Mădălina Ghiţescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos şi Toma Dănilă) îşi trag la sorţi rolurile, de altfel le vor purta pînă la un moment dat, şi le vor schimba între ei ca o ştafetă, fiecare aducînd o altă nuanţă, însă în linia generală a personajului: Dorin Tudoran, tovarăşul de la Partid, tovarăşul de la informare, adică securistul, care va filma discuţia, şi D.R. Popescu, pe atunci secretar al Uniunii Scriitorilor. Se joacă textul original, se fac dese opriri, reluări, sau explicaţii ale unor situaţii de atunci, pentru publicul de astăzi. Două ecrane pe cele două laturi ale sălii proiectează imagini, prim-planuri, detalii ale stenogramei etc. cu efecte de distanţare, de umor scrîşnit. Spectacolul este în continuă mişcare, un du-te-vino permanent între actori, personaje, text, spectatori. Ultima secvenţă este reluată de mai multe ori. De fiecare dată cu alte accente ce lasă loc altor întrebări, devenind astfel mai mult decît simpla recitare a unui proces-verbal. Actorii părăsesc sala, se întorc apoi şi încep să scrie cu creta, pe pereţii negri, cîteva rînduri: „Recunosc şi-mi pare rău, cer iertare că am colabo...“ Fraza nu este dusă pînă la capăt. Căci pînă acum nici unul dintre foştii securişti sau colaboratori nu şi-a cerut iertare... Adăugaţi aici cîteva insert-uri violente despre corupţia actuală, injustiţii; textul este propulsat în actualitate, întrebările de ieri capătă alt sens astăzi. Spectacolul e extrem de puternic, cu mijloacele teatrului, fiind în acelaşi timp ferm ataşat documentului iniţial.

„Cum îşi zăpăceşte fiecare epocă contemporanii“

Spectacolul Capete înfierbîntate, după un text de Mihaela Michailov, în regia lui David Schwartz, creat anul trecut la Centrul pentru Introspecţie Vizuală şi tangaProject, porneşte şi el de la o manipulare: evenimentele de la prima mineriadă din iunie 1990. Pe intrarea spectatorilor e proiectat un meci, finala cupei de fotbal între Argentina şi Rusia. Efectul este de întoarcere în timp, căci meciul se va întrerupe exact ca atunci, pentru a anunţa evenimentele din Piaţa Universităţii. Ecranul proiectează în continuare interviurile a trei adolescenţi, născuţi în iunie 1990, care vor să ştie ce s-a întîmplat cu adevărat, conştienţi deja că mediile oficiale sînt gata să mintă. Pentru textul scenariului s-a plecat de la cîteva zeci de interviuri cu personaje istorice reale, „actori“ sau martori ai evenimentelor. Textele au fost rescrise sau adaptate scenic, au rămas doar şapte monologuri în prima versiune, la care a fost adăugat astăzi cel al unui miner. Asistăm şi aici la proiecţii cu documente de epocă, autobuze în flăcări, imagini ale Pieţei, texte şi citate din presă sau alte documente oficiale. „Fiecare epocă îşi zăpăceşte contemporanii“, se afişează, la un moment dat, şi acesta este de fapt subiectul: istoria unei mari manipulări. Spectacolul lui David Schwartz  nu se vrea „obiectiv“ şi nici partizan, ci doar suma unor subiectivităţi. Un singur actor „duce în spate“ cele opt personaje, Alexandru Potocean, cu o plăcere a jocului evidentă, plin de nuanţe şi forţă expresivă. Inepuizabil... Tot de la fapte reale sau mai bine zis de la o situaţie generală alarmantă – cea a discriminării minorităţilor sexuale – pleacă şi spectacolul realizat la Chişinău de Bogdan Georgescu, Rogvaiv, la Teatrul Spălătorie al Nicoletei Esinencu şi echipa sa, în coproducţie cu Ofensiva Generozităţii. Asistăm la reconstituiri de emisiuni de televiziune, un talk-show pentru gospodine sau o dezbatere politică, ce pot merge de la prostia cotidiană la indiferenţa hilară a politicienilor. Finalul aduce povestea unui adolescent gay care se sinucide, text zguduitor (excelente, în general, Irina Vacarciuc şi Doriana Talmazan). Spectacolul pune într-adevăr degetul pe o situaţie revoltătoare, dar fără multă energie. Şi mai ales nu spune mai mult sau altfel de ce ar putea spune un articol de ziar sau o gazetă de perete. Sînt puţin dezamăgită, căci mă aşteptam la mai mult de la Bogdan Georgescu, atît de incisiv şi de viu în Romania! I kiss you. Păcat de asemenea că Nicoleta Esinencu nu a adus nici un spectacol cu un text de-al său. Last but not least, ca să respectăm anglofilia galopantă a momentului, Roşia Montană, pe linie fizică şi pe linie politică, coproducţie Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi dramAcum, spectacol semnat de patru autori (Peca Ştefan, Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean, Radu Apostol), este un spectacol complex, cu „greutate“ şi unde fiecare secvenţă ar trebui văzută în parte, fiecare purtînd firesc marca de fabricaţie a autorului său. Aici însă, ne aflăm la capătul opus, totul este extrem de bine gîndit şi fabricat cu mijloacele teatrului, încît se uită aproape miezul de actualitate concretă de la care a pornit. Rămîne doar miezul unei revolte, pe marginea unei pierderi, ceea ce e esenţial dacă vrem să o luăm de la capăt... 

Mirella Patureau
este traducătoare şi critic de teatru, cercetătoare la Atelier de recherches sur l’intermédialité et les arts du spectacle, CNRS, Paris.

Foto: fnt.to / Diana Dulgineu (Alexandru Potocean în spectacolul Capete înfierbîntate, regia David Schwartz)