N-o să fac tocmai cititorilor Dilemei vechi teoria chibritului privind deosebirile dintre seminţiile de păstori şi cele de navigatori, dintre sedentari şi nomazi, dintre Nord şi Sud, firile de munte faţă de cele de cîmpie ori deşert. Dintre cultivatorii de cereale şi crescătorii de vite.
Am umblat pe urmele lui Vermeer prin Delft (oraş care m-a vrăjit aproape cît Siena), după Anne Frank în Amsterdam şi Hans Memling prin Bruges. Am încasat din plin şocul uluitoarei picturi flamande timpurii (năucit de Petrus Christus, Simon Marmion, Gerard David, Jan Provoost şi mai mulţi Anonimi!), rătăcind halucinaţi prin „Groeningemuseum“.
Asta da coincidenţă năucitoare! 17 iunie 2011. Dimineaţa, sorbind alene cafeaua pe canapea, cu ambele pisici torcîndu-mi cocoţate pe umeri, m-am delectat cu cele două sublime audiobook-uri mateine, în lectura lui Marcel Iureş, înregistrate recent la Humanitas: Remember şi Sub pecetea tainei.
Sînt tăbăcit de mult. În paralel cu dulcile firitiseli, Omul care aduce cartea are parte, fatalmente, de nemulţumirile celor care te vor fie atoateştiutor şi „absolut imparţial“, fie pur şi simplu de partea lor. Adolescenţii mă chestionează febril de ce evit cu obstinaţie literatura fantasy, romanele cu vampiri, SF-ul şi tratez oarecum persiflant cărţile motivaţionale.
Miercuri 8 iunie, orele 18, restaurantul „Malagamba“, pe strada Sf. Dumitru (fostă Măndineşti, fostă Poştei), în coasta Teatrului de Comedie. Centrul Istoric al Bucureştilor: vipie, sudoare, limbă arsă, buze uscate, nesăţios căutătoare de-o bere. Şi totuşi lume, lume, consumaţie-n draci, daravelă, tămbălău, grupuri adolescentine umblînd forfota, englezi, francezi, italieni deambulînd aiuriţi.
Cum vă spuneam, luna trecută la Bookfest Humanitas a lansat o nouă colecţie – „Vintage“ – în ton sprinţar şi fertil cu mersul vremii, anume cu deviza (tot mai efervescent reiterată) a paseiştilor: „să dăm şi trecutului un viitor!“ Deja în numărul trecut al Dilemei vechi Andrei Pippidi a salutat cartea lui Sir Sacheverell Sitwell din 1938 – Călătorie în România (Roumanian Journey), tradusă acum de Maria Berza.
Nu ştiu nimic despre numărul vizitatorilor şi cifra de vînzări (numai la Humanitas am fost martor cînd s-a atins al treilea miliard!), dar cuvîntul de ordine mi s-a părut a fi: desfrunzire. Poate unde au fost şi zile calde, taman bune de ieşit în natură şi dat buzna pe grătare. Nici lungirea orarului pînă la 10 seara nu cred că va fi sporit încasările, sleind, în schimb, uneori pînă la isterizare şi leşin, bietele energii ale personalului editorial.
Dacă joia trecută v-am istorisit cîte ceva despre muncile la care Athosul mi-a supus cale de zece zile hiperalintarea şi îndrăcirile, musai să mă aşez acum în celălalt capăt al scrînciobului şi să povestesc despre îngerimea locului. Mai întîi, am avut revelaţia echipei.
Ne-am început drumul către Aghion Oros (adică Sfîntul Munte: nimeni nu-i zice Athos!) vineri 29 aprilie, orele 19, şi am revenit în Bucureşti miercuri 11 mai, la 6 dimineaţa. Traseul: Ouranopolis-Daphni cu vaporul „Aghios Panteleimon“, Kaires (Careia) şi o noapte la mînăstirea Sf. Andrei, apoi vizite la Cutlumuş şi Kapsala (...).
Dilemă: cum să extirpi, astăzi, nostalgia celor care, în plin marasm profesional şi coşmar ideologic, i-au văzut la Bucureşti în 1965 pe Louis Armstrong, Duke Ellington, Josephine Becker, apoi pe Bécaud, Yves Montand, Juliette Gréco, Jacques Hustin, Hugues Aufray şi toată stelimea de la „Cerbul de aur“?
În timp ce ei, amuzaţi, trufaşi, miştocari, cabulipseau să-şi pregătească foile şi pixul, eu le „băgam bla-bla-ul“ (cum ar zice ei), făcîndu-mi, anesteziant, numărul paseist. Ce era caligrafia altădată, chiar şi pentru noi, cei ajunşi la şcoală în dejism, căutătorii de peniţe Redis: armonie a simţirii, eleganţă, rafinament, disciplină, respect faţă de ierarhie, cultul frumuseţii, rotunjime, echilibru.
Născut Caftangioglu, ca şi Vintilă Horia, Alexandre (Lulu) vine pe lume la Chişinău, pe 5 aprilie 1919. Familia se va stabili la Bucureşti în 1923. Studii liceale la Colegiul „Sf. Sava“, diplomă de inginer constructor, Politehnica Bucureşti, 1943, anul în care se căsătoreşte cu doamna Maria-Pia Castaing, autoarea ediţiei de faţă.
M-am întrebat, în scris, şi altă dată, de ce a avut Vintilă Horia (1915-1992) aşa un destin şubred (ca să nu zic vitreg) în spaţiul cultural postceauşist. Ca şi Ernst Jünger, mă grăbesc să adaug, că tot îl preţuia intens autorul Cavalerului resemnării. Nici azi, de altfel, numele şi cărţile nu sar în ochii editorilor, exegeţilor şi cititorilor.
Am văzut, săptămîna trecută, cum a hărţuit, mursecat şi manipulat ceauşismul critica de întîmpinare, cîtă încruntare a generat şi determină aceasta deopotrivă în rîndul scriitorimii şi printre rivalii confraţi academo-universitari ai cronicarilor din linia-ntîi.
Premieră epocală în hurducăita-mi existenţă profesională: miercuri 30 martie, graţie stăruinţelor lui Radu Voinescu, am luat parte pentru prima dată în viaţă la un colocviu organizat de Secţia de critică a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. În Valahia, să fi debutat editorial în 1982, să fii din 1990 membru USR şi să nu fi fost niciodată invitat la colocviile breslei pînă în 2011 pare ceva absolut firesc! Nu glumesc.
Recunosc: dacă nu m-aş fi lăsat convins de îndemnul prietenesc al Ioanei Pârvulescu, nu aş fi ajuns nici mort pe 25 şi 26 martie la Braşov, văduvindu-mi, astfel, jurnalul plăcerilor culturale de două zile frumoase (mulţumesc, Ioana).
Asta era versiunea firoscoasă a titlului ales pentru conferinţa întru care am fost onorat de Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iaşi, vineri, 18 martie. Pentru afiş însă, am ales un cîrlig oleacă mai frivol – „Muzele scriitorului român“ – dar cu lipici, judecînd după sutele de suflete prezente în „aula magna“.
Ce întîmplare cu skepsis! Pe 3 martie am fost la vernisajul expoziţiei tînărului Mircea Struţeanu „Scriitori români. Chipuri şi taine“ (55 de fotografii prezentate de Eugen Negrici şi Horia-Roman Patapievici) la Institutul Cultural Român, iar pe 8 martie, la Clubul „A“, într-o întîlnire moderată de un cristian, vorbeam cu meşterul Ion Cucu despre opera sa fotografică de-o viaţă în cuprinsul breslei literare.
Pînă acum vreo doi-trei ani sufeream şi eu, ca tot intelectualul conservator şi cu naturel simţitor, de scepticism şi mizantropie. Cunoaşteţi, cred, acel (aproape letal) amestec de senzaţii prin care ajungi la concluzia că eşti un om de prisos, în care contextul social mizerabil, agresiunea mitocăniei, umilirea constantă, buna-credinţă invariabil înşelată sau răstălmăcită fac să te invadeze gustul nimicniciei, lehamitea de oameni şi resemnarea.
Slavă Domnului, Dora Mezdrea, în admirabila-i tenacitate documentară, nu oboseşte şi nu abdică. La Muzeul Literaturii Române a apărut recent al patrulea volet din seria „Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii“, anume al doilea volum care îl are ca subiect pe Constantin Noica. Un Noica adnotat pas cu pas, (sur)filat şi microfonat de sistemul represiv.
Pentru ursul cultural care sînt, unul dintre efectele cele mai binefăcătoare ale hibernării este mersul în delir la teatru. An de an mi se întîmplă aceeaşi narcoză scenică. Odată consumate sindrofiile sărbătorilor de iarnă – mirajul Paştelui fiind încă departe – urmează o perioadă de moliciuni obosite, cu vreme incertă, aburită, plină de cearcăne şi lentori dezorientate.
În prea laconica, dar suculenta sa carte de evocări, Cum ar arăta viaţa fără fotografie (volumul I dintr-un interviu de un cristian) apărută nu de mult la Casa de Pariuri Literare, Ion Cucu, fotoportretistul scriitorimii române din ultima jumătate de veac, relatează o scenă cu dichis pentru psihologia lui Marin Preda.
Nu am înţeles niciodată, în anii de liceu şi facultate, raţiunile acerbei lupte a satului cu oraşul, în ideologia literară, parcă mai abitir la noi decît în alte literaturi. Adică, de înţeles am înţeles eu destule, dar n-am avut chef să le accept. Vă amintiţi, desigur.
Astă-toamnă, undeva pe aleile plăcut-sufocante de la Tîrgul „Gaudeamus“, am fost abordat conspirativ de un domn înalt şi umbros, care mi-a şoptit laconic: „Ţineam ca această carte să ajungă la dvs. Ştiu că l-aţi preţuit pe Cornel Chiriac“. După care, s-a făcut nevăzut.
M-a tot încercat în ultima vreme un soi de amar optzecist. M-a cuprins ca un lamento interior la Tîrgul „Gaudeamus“ din toamna lui 2010, cînd Editura Humanitas a avut excelenta idee să retipărească după aproape trei decenii legendarul volum Aer cu diamante, adevărat manifest al optzecismului lunedist, cu „cei patru Beatles“ ai momentului bucureştean 1981.
Toată copilăria şi adolescenţa mea se leagă de aleile, figurile, crucile, cavourile, pomenile, văduvele, capela şi veveriţele din cimitirul Bellu. De la 4 la 15 ani, adică din 1957 în 1968, am crescut între staţia de tramvai G. Bacovia de pe Giurgiului, Pieptănari, Ferentari, Şoseaua Viilor-Chirigiu, dealul Filaret, Lînăriei şi „cociocul“ dintre Mărţişor şi Crematoriu.
Am stat la coadă la paltoane cu Marin Moraru, l-am văzut asaltat de pretutindeni pe Radu Beligan, i-am admirat de departe pe Mircea Albulescu, Sanda Toma, David Esrig, Horaţiu Mălăele, Lucian Giurchescu, Dumitru Rucăreanu, Ion Lucian, Traian Stănescu, Magda Catone, Vladimir Găitan...
Pentru gazetar, specialistul este un ochelarist fanatic sau impotent, un megaloman monomaniac, un „pinguin“ visător, incapabil să măsoare anvergura, tainele sulfuroase şi provocările Realităţii. Un raft de bibliotecă bun să pui pe el borcane cu zacuscă.
Oltenia nu a fost şi nu este o regiune alintată. Nici economic, geologic, politic şi social, nici arheologic, geostrategic sau financiar. Prin urmare, nici turistic, element vital în zilele noastre. În ciuda faimei Craiovei, „blazonul“ ţinutului în mentalul comun se compune din sărăcie şi ingeniozitate, mămăligă şi isteţime, iuţeală de mînă, oralitate pieţar-mercantilă, improvizaţie aiuritoare şi orgoliu cît cuprinde.
Pe 13, la 8 dimineaţa, arpantam în sala de aşteptare la analizele trimestriale de sînge. Proastă programare, mi-am spus: să te duci la descusut sîngele taman după ce, cale de două zile, ţi-ai serbat ziua de naştere! Oroare!!! Păi, cum să nu te biciuiască, nenorocitule, zeul Colesterol şi nimfele trigliceride?
Cu toate că le cunosc foarte bine riscurile, de cînd mă ştiu am fost dornic să citesc, dar şi să fac, antologii. Multum in parvo mi s-a părut întotdeauna un principiu atrăgător şi eficient, chiar dacă implică selecţii subiective, nedreptăţi, absenţe de neiertat, decupaje tendenţioase.
Temperament sangvin, ins reactiv şi coleric, sînt, recunosc, iute şi larg la admiraţie. Ca şi, mai rar (dar crud), la repudiere. Minunatul dascăl de liceu şi studenţie care mi-a fost Ioan Alexandru spunea că enthousiasmos ar fi cuvîntul în care m-ar încadra cel mai bine.
Regret cu sfielnică invidie, dar formula din titlu nu-mi aparţine. Am citit-o acum cîteva luni într-un colţ de gazetă şi de atunci paseistul din mine şi-a pus-o pe blazon, la straşnică păstrare.
„Caragiale scabros“: aşa se intitula cronica Oltiţei Cîntec din Observator cultural nr. 290, 28 oct.-3 nov. 2010 la spectacolul cu O noapte furtunoasă realizat la Naţionalul ieşean de Alexandru Dabija. Cînd am citit-o, mai c-am leşinat.
Oricît de disforică şi cîrcotaşă ar fi lumea noastră artistico-mediatică, nu cred că mă va contrazice cineva cînd spun că o fervoare culturală ca-n toamna asta n-am mai văzut de ani buni. Asociativitate, ingeniozitate, efervescenţă comunitară, jubilaţie spirituală, noi segmente de public, subtile forfotiri politice. Plus bani. Şi-o certă disponibilitate (a tuturor) de-a investi în actul artistic.
Vineri, 3 noiembrie, la 9 dimineaţa, m-am pomenit invitat să intervin în direct, telefonic, la Ştirile Pro Tv, despre Adrian Păunescu. Murise de cîteva ore. Cu toate că ştiam de suferinţa lui de mai multe zile, m-am blocat. M-au invadat, brusc şi tulburător, tensiunile şi antinomia...
Cum, oare, să fiu de acord cu persiflarea limbajului gazetăresc, pentru care formule (cît se poate de justificate) de genul: „monştrii de oţel şi sticlă care ne strivesc oraşul“ sînt considerate „atacuri care ar trebui contracarate de o replică mai organizată“ – după cum susţine Călin Negoescu? Pentru d-sa „oamenii care fac aceste atacuri trebuie să înţeleagă că nu este o dovadă de cultură să negi, să urăşti din principiu clădirile înalte, ci dimpotrivă, o dovadă de incultură, de neînţele
Mai e ceva de sperat de la ignoranţa criminală şi megalomania agresivă a noilor îmbogăţiţi, de la fobia faţă de patrimoniu a noilor valuri de investitori-antreprenori-constructori, care ţopăie drăceşte pe superbul stil neoromânesc al lui Mincu, de la incendiatorii de profesie şi avocatura bestială pentru care trecutul e una cu scleroza, iar cultura e mama prostiei păguboase?!?
Uite că ţi se mai împlinesc şi unele visuri editoriale. Mare lucru-n coşmarul general! Pe lîngă mult (şi inutil) speratele istorii ale uniunilor de creaţie, am reclamat de mai multe ori în ultimii douăzeci de ani incredibila absenţă a ghidurilor culturale bucureştene, a albumelor cu casele memoriale şi statuile existente în oraş, ca şi cu monumentele funerare scriitoriceşti din Bellu şi alte cimitire.
România ne tratează ca o mamă vitregă. Scîrba calibanică a proletarilor care-n infernalele autobuze şi tramvaie ale ITB-ului ceauşist îi îndemnau pe bieţii intelectuali sufocaţi „să-şi ia maşină mică, dacă nu le convine“ s-a cuplat cu fesenismul gospodinelor care i-au aplaudat pe mineri, pentru ca acum să decreteze fioros: „cui nu-i place aici – să se ducă dracului în America!“.
Am avut o seară palpitantă cu un grup de prieteni – jurnalişti, editori, oameni de teatru (între 32 şi 60 de ani), cu toţii cititori cît cuprinde. La micile noastre sindrofii, după grabnica pregătire de artilerie a aperitivelor şi a primelor şarje lichide, invariabil se aprinde rugul polemic pe cîte-o chestie mai mult sau mai puţin la ordinea zilei.
Scriam aici joia trecută despre efectul năucitor pe care l-a avut (şi) asupra mea filmul lui Radu Muntean – Marţi, după Crăciun. Mai precis, despre partitura lui Mimi Brănescu şi extraordinara încărcătură de semnificaţii a tăcerilor sale. Scenariul este tulburător şi fără fisură, tocmai prin stimularea demenţială a non-verbalului. Adevăratul aflux lexical, semantic al textului se desfăşoară invizibil şi inaudibil, propriu-zis în mintea spectatorilor.
Anul acesta, în martie, am publicat în România literară un sfios, dar hotărît, lamento („Suavă înlănţuire de orori“) pe tema amarului destin al criticului literar obligat să-şi cîştige pîinea ca vidanjă a mizeriilor hiperetalate de literatura la zi, de la noi şi de aiurea. O literatură alergică la normalitate, la tot ce ţine de firescul sentimentelor, valorile tradiţionale, patrimoniul psihosocial, pe scurt: de suflet şi forţă reflexivă.
Joi, 9 septembrie, seara, am avut privilegiul să-l urmăresc pe Maestrul Radu Beligan (sau Meşterul, cum îl numeşte altă parte a breslei, un apelativ preferat şi de bulimicul teatral care vă scrie acum) vorbind sans faille „despre viaţă şi artă“, cale de două ceasuri, cîtorva sute de persoane reunite în sala „Mitiţă Constantinescu“ a Băncii Naţionale a României.
Pentru ca jubilativul Mircea Cărtărescu – ludicul parodic, seninul oniric, beatnicul insurgent atras de suprarealism şi psychedelic – să ajungă un degustător atît de înverşunat al apocalipsului propriu, a fost nevoie de o Românie pe măsură. De dispreţul naţional faţă de cultură, inteligenţă, talent. De desconsiderarea flagrantă, ostentativă a spiritului şi ethosului artistic.
Dacă anul trecut îmi începeam cartea despre Cioran în vila Noica de la Păltiniş, la doi paşi de Răşinari, unde altundeva era mai firesc să croiesc un eseu despre corespondenţa lui I.L. Caragiale de nu la Sinaia? Mă rog, se putea şi-n republica Ploieştilor, ori, şi mai aprig, la Berlin, acolo unde ni s-a dăruit cea mai intensă jubilaţie epistolară a senectuţii, cea mai ghiduşă voluptate a îmbătrînirii, din literele „daco-romane“.
În iulie, am petrecut o săptămînă minunată la Putna, într-o pensiune gen Grădina Raiului, cu drumuri la Suceviţa şi Moldoviţa, la Marginea şi Voroneţ, adunat zmeură printre brazi, urcuşuri în amurg printre căpiţele proaspăt clădite şi zvonul tulburător al clopotelor, cu admiratul ţesăturilor, ferecăturilor din argint şi-al bucoavnelor din muzeul mănăstirii, dar mai ales cu plăcuta imagine a sobrietăţii monahale, a severităţii de tip cavaleresc, a virilităţii sacru-războinice pe care o are Putna
După tot amarul românesc – vicii ancestrale, putregaiul postceauşist şi dihăniile tranziţiei – adunat aici săptămîna trecută din cele 39 de partituri care compun De ce m-am întors în România, cartea coordonată de Sandra Pralong la Polirom, e timpul să înţelegem şi magnetismul acestui spaţiu, pentru unii blestemat, pentru alţii binecuvîntat, în veac.
„România se bazează pe un cod de individualism cinic şi mitocan, de mită şi minciună.“ Aici domină „bunul-plac absurd şi corupţia în administraţie; incompetenţă şi lipsă generală de specialişti în mai toate domeniile; emigrarea masivă a forţelor de muncă de valoare; discreditarea oricui prin mass-media.
De cîteva veri încoace, observ că am parte de tot soiul de exerciţii de (occidentală) gîndire pozitivă, de-a dreptul stupefiante pentru ciorano-caragialianul din mine, filoxerat de catastrofism, scepticism agresiv şi zeflemea suicidară.
