Gazetăria și (nu sau!) lumea specialiștilor

În cei 23 de ani petrecuţi (vorba vine) la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“ am avut de nenumărate ori ocazia să deplîng păgubitoarea incomunicare dintre sfera cercetării ştiinţifice, lumea literară şi zona jurnalisticii. 

Să faci o istorie a prozei contemporane preponderent cu teoreticieni, comparatişti şi istorici literari, dispreţuind tot ce ţine de critica de întîmpinare; să detectezi sistematic în gazetele literare aberaţii, erori flagrante, dezinformări, malformări sau vicii referenţiale, iar tu – specialist în domeniul cu pricina – să taci suveran şi să strîmbi din nas, decretînd magnanim imbecilitatea fără leac a celor care, totuşi,  fac opinia; să deţii o informaţie preţioasă, aptă să schimbe optica, verdictul şi ierarhiile, într-un subiect anume, iar tu s-o ţii exclusiv pentru tine ori pentru cîţiva aleşi – toate astea mi s-au părut  forme de gîndire contraproductivă, cînd nu de rea-voinţă autodemolatoare.

Ce bizară laşitate să-l facă pe un specialist bibliofag să tacă sardonic în faţa unei gafe de bibliofilie subtilă, etalată în presă, să-l determine să ţină ascunsă o revelaţie documentară, să tacă un plagiat, să rîdă-n barbă de-o cacialma emanată pe piaţă, cînd el e(ra) singurul care deţine(a) adevărul cărţilor şi mărimea mizei – toate acestea, plus multe altele, l-au siderat pe novicele care eram: mus inconştient pe o corabie în derivă.

Fie că vorbeam cu seniorii forjaţi la flacăra călinesciană sau cu mai tinerii mîncători de jăratec istorico-literar, concluzia era invariabil aceeaşi: noi nu ne amestecăm în troaca gazetărească!, noi sîntem specialişti, cunoaştem adevărul, am studiat direct la surse esenţa faptului, dar nu ne vom lăsa niciodată contaminaţi de superficialitatea şi frivolitatea mass-mediei!  Cu alte cuvinte: ei pot vorbi oricît degeaba, noi ne facem datoria tăcînd!!! Astfel încît, cum să nu vibrez la tema frămîntată de Andrei Manolescu în articolul „Specialişti în jurnalism“ din nr. 357 al Dilemei vechi?

Specialiştii n-au decît să-i caute pe jurnalişti ca să-şi facă publice opiniile (inclusiv publicitate) – i-a spus un gazetar lui Vintilă Mihăilescu. „Aşadar tu, expertul, – notează Andrei Manolescu – trebuie să cauţi un jurnalist, să-i faci curte, să-l rogi să te invite la emisiunea lui...“?

E limpede că „producătorilor şi jurnaliştilor nu le e la îndemînă să caute oameni noi, necunoscuţi de public şi care, pe deasupra, nu sînt nici obişnuiţi să stea în faţa camerelor sau a microfonului. Jurnaliştii au dificultăţi în a găsi buni specialişti în stare să explice în mod public şi pe înţeles lucrurile la care se pricep“.

Ei bine, susţine Andrei Manolescu – iar eu subscriu cu ambele mîini – „într-o instituţie de presă serioasă, operaţiunea asta de căutare ar trebui să fie permanentă. În mod normal, nu specialiştii trebuie să-i caute pe jurnalişti, ci invers (...) Treaba jurnalistului e să facă opinia specialistului să ajungă la public“.

Aşa cum sistemul electoral înregistrează de două decenii (cu furie sau indiferenţă, cu dispreţ, exasperare, cinism, scepticism, neputinţă ori triumf stupid) faptul că o treime din populaţie nu votează, la fel presa priveşte lumea specialiştilor cu un păgubos amestec de silă şi milă. Cînd s-o aplaude, îi vine s-o storcească sub tălpi. 

Pentru gazetar, specialistul este un ochelarist fanatic sau impotent, un megaloman monomaniac, un „pinguin“ visător, incapabil să măsoare anvergura, tainele sulfuroase şi provocările Realităţii. Un raft de bibliotecă bun să pui pe el borcane cu zacuscă.

Pentru specialist, ziaristica-i prostituţie şi cretinism, negustorie de principii, lecţie de amoralism, laborator al Puterii în care se fac ingineriile mentale apte să transforme în plastilină creierul maselor nemernice.

Vezi bine că adevărul este la mijloc. Dar cine mai are vreme şi chef să gloseze atari banalităţi înduioşătoare? E clar că, în căutare de adevăr bucureştean, design urban, spirit civic ş.a.m.d., „presarii“ trebuie să caute arhitecţi nepătaţi, nearondaţi dezvoltatorilor şi neşpăguiţi de mafia imobiliară. E clar că, oriunde te uiţi, încă avem specialişti desăvîrşiţi în istorie, etnologie şi geologie, în fizică, medicină, hidrografie, ca şi în istoria mentalităţilor, în speologie, astronomie, sociologie, agricultură şi politologie. Fiecare ar trebui să vizeze cu toate fibrele firii sale palierele media de formare a Opiniei, după cum jurnaliştii ar trebui să-i plătească-n aur pe marii meseriaşi ai nişelor.  Aşa cum sîntem acum, facem figura unor orbi care se caută reciproc în ceaţă.

Unde voiam să ajung?

La stînjenitoarea aluvionare de realităţi „from the field“, pe care mi-au relatat-o Luiza Zamora şi Șerban Bonciocat, despre al căror album – Lemn. Biserici din Nordul Olteniei – am scris recent în cuprinsul acestei rubrici. Ei nu vor cu nici un preţ să blameze preoţimea ortodoxă vîlceano-gorjeană, căreia îi acordă toate circumstanţele atenuante pentru cvasitotala inapetenţă la propriile valori religios-arhitectural-antropologice, dar, în acelaşi timp, acceptă că, fără o campanie multimedia susţinută, se va alege praful de toate frumuseţile încorporate în albumul cu pricina. 

Or, eu nu visez decît o – cel puţin – emisiune ca România, te iubesc, în care minunăţiile olteneşti de lemn de acum două, trei veacuri să-i calce pe bătături pe toţi inconştienţii diriguitori ai ortodoxiei locale. Să-i înveţe o dată pentru totdeauna că, atunci cînd îţi vine un ziarist să-ţi filmeze bogăţiile duhovniceşti, nu-l tratezi ca pe-o fosă septică, aşteptînd bacşiş ca să-l laşi să-ţi fotografieze lăcaşul cu care-ţi va face reclamă! Că, dacă tot vrei să faci politică à la Vatican, apoi musai să înveţi cîteva limbi străine, să devii expert în marketing şi PR, să ştii să-ţi ambalezi cu dichis marfa, să devii flexibil, adaptabil, maleabil şi ductil, nu să rămîi sclavul burdihanului, al damigenei şi al banilor culeşi cu tîrnul.
Fiecare dintre noi poate înşira numaidecît cîteva nume de specialişti, din diferite domenii, total ignoraţi de media şi a căror prezenţă mediatică ar fi benefică pentru toată lumea. (Chiar: s-ar putea face un brainstorming pe tema asta.) Repet: aceştia ar trebui să caute, nu să dispreţuiască metodele de a-şi face publice erudiţia şi rezultatele cercetărilor, după cum sarcina gazetarilor e să-i depisteze şi să-i etaleze cît mai atrăgător şi eficient pe cei ignobil consideraţi acum ca nişte paraziţi, şoareci de bibliotecă, genialoizi inutilizabili ş.a.m.d. 

Liviu Bordaş îmi spunea zilele trecute că ştie mai mulţi tineri erudiţi români complet necunoscuţi, fixaţi pe la universităţi occidentale, fiecare constituind un exemplu de performanţă modelatoare. De ce – i-am zis – nu-i propuneţi lui Andrei Pleşu un „dosar“ în Dilema veche pe subiectul ăsta? Nu ştiu de ce m-a privit aşa mirat, Bordaş fiind în prezent bursier NEC... Ia să ne gîndim împreună!  

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Recent, a lansat volumul Cărţile care ne-au făcut oameni la Editura Humanitas.