Nici nouă nu ne e ușor, nene Iancule!
„Caragiale scabros“: aşa se intitula cronica Oltiţei Cîntec din Observator cultural nr. 290, 28 oct.-3 nov. 2010 la spectacolul cu O noapte furtunoasă realizat la Naţionalul ieşean de Alexandru Dabija. Cînd am citit-o, mai c-am leşinat. Minunatul Dabija de la Piatra Neamţ şi Odeon, caligraful subtil al Orfanului Zhao, omul Gîlcevilor din Chioggia, meşterul ionescian, atletul ludicului ataşant din Pyramus&Thisbe 4 You, regizorul venerat în elita scenică pentru rafinament şi sentiment, subtilitate, echilibru şi atitudine nu o dată casant-benefică, ajunge „realmente de neînţeles“ – cum scrie cronicarul.
„Voluptate a trivialului“, „parodic nereuşit“, „defecarea, urinarea, masturbarea, copulaţia“ în prim-planul regiei. „Societatea ca o imensă toaletă.“ „Rică o curtează în chiloţi pe Ziţa, Chiriac i-o trage Vetei de se zguduie şandramaua, la propriu, după care, mîndru, urinează de la etaj.“ Spiridon în rol de voyeur fetişist, iar „partea animalică e dominatoare: flegmă, urină, gaze intestinale, fecale, fluide seminale“. „Toată lumea urlă, aleargă, şarjează. Caragiale e reinterpretat într-un comic gros, de divertisment TV de proastă calitate. Ajuns acasă, îţi vine să faci un duş şi să te speli pe dinţi. Îndelung.“
Peste poate, mi-am spus, la un om cu simţirea lui Sandu Dabija! După care drăcuşorul suspiciunii a-nceput să-mi şoptească picant: ai uitat de năpraznica, greţoasa provocare a belgianului care-a speriat acum cîţiva ani Festivalul de la Avignon cu un spectacol dedicat secreţiilor: bucale, anale, intestinale, nazale, genitale? Ce te faci dacă Dabija vizează fie exclusiv parodicul, fie vreo participare pliată pe aşteptările scatofile ale vreunui festival de acest gen?
Noroc că, după cîteva zile, cele două pagini despre aceeaşi montare semnate de Marina Constantinescu în România literară nr. 43 din 12 nov. m-au aruncat direct la antipod. Aici, tot ce era decretat la Oltiţa Cîntec drept urîciune pornomahalagescă devine „visceralitate“, amestec de grobianism, grotesc, ridicol şi „joc de magie“. Brusc, m-am simţit ca Leonida după revelaţia Saftei. Stai, bre, mi-am spus, că n-a fost decît Lăsata Secului, iar băcanul din colţ, în locul tradiţionalelor chiuituri şi focuri mitocăneşti, i-a tras o flatulenţă daliniană. „La urma urmelor, e vorba despre un adulter“, ne aminteşte Marina, iar visceralitatea consacră o „lectură fără nici un fel de inhibiţii, şabloane, trasee prestabilite“, în linia trasată o dată (pentru totdeauna?) de viziunea expresionist-apocaliptică din Clopotele lui Lucian Pintilie, unde mahalaua caragialiană capătă dimensiuni de bolgie dantescă.
Dar iată că angelul radios al amoarei mele caragialiene mi-a condus paşii, miercuri 17 noiembrie, la Odeon, să văd şi eu isprava lui Dabija, venită-n turneu bucureştean la cîteva sute de metri de locul unde se găsea, pe vremea lui Titircă, Rică şi a Ziţei, „Iunionul“, grădina comèdiilor de le juca Ionescu.
Numaidecît m-am simţit, irepresibil, la mijloc. Prins ca-ntr-o menghină între cele două cronici, adică între admiraţie şi dizgraţie. Între extazul iute şi refuzul îndelung. Între ghiduşul accept mental şi apriga cenzură morală. Între rîsul sănătos iscat de cutare găselniţă ori şarjare groasă gen commedia dell’arte (alcătuirea lui Spiridon ca amestec de Caliban, altoit cu furtunul de Titircă-Prospero, şi Quasimodo hugolian haihuind pe schele, manelizarea lui Rică, îngroparea lui, mafiotă, în mortar, ca şi labirintul aiuritor al binalelor, ce te duce cu gîndul la lianele din jungla lui Tarzan) – şi rictusul de silă produs de interminabila urinare (gargantuescă!? nu mă-nnebuni!) a lui Chiriac, zgomotul (absolut inutil!) al fecalelor prăbuşindu-se în latrină şi hidosul fetişism masturbator al aceluiaşi Spiridon. Dar mai ales de partitura eminamente isterică rezervată (parcă pe fond nimfomaniacal) bietei Ziţa, bovarica devoratoare a „Dramelor Parisului“. Nu, nu şi nu, la Ziţa şi la Rică n-a mers deloc viziunea. La Veta, în ciuda îngroşărilor de sorginte slavă, ca şi la mîrlănia expectorantă a lui Chiriac, de ce nu?
Pe scurt, tot ce era exagerat negativ în cronica Oltiţei se contrabalansa cu excesul pozitiv din cronica Marinei. Palpitam empatic la velocitatea demenţială impusă de Dabija (supraturaţia lăudată pe bună dreptate în România literară), dar nu înţelegeam de ce inspiră Spiridon în aşa hal parfumul meşelor căzute din coafura Ziţei. Îl respingeam pe Rică, devenit fante de Ferentari, stripper în mizerie şi priapic devorator de puicuţe, deşi personajul originar era clar un ochelarist şcolit la Românul lui C.A. Rosetti, umblat la Capşa, Bossel, Frascatti şi pe sub carionul de la L’Indépendance Roumaine.
Dar l-am acceptat nesăţios, fără (prea multe) rezerve, pe Călin Chirilă (Jupîn Dumitrache), şi pentru mine (ca şi pentru Marina) indubitabila revelaţie a spectacolului. Un Titircă ameţitor ca o flacără, ca o grenadă fără cui, un haiduc machitor din speţa noilor gherţoi, fără nimic din greutatea parşiv-concesivă şi ridicol manevrabilă a apropitarilor tip Giugaru. Mai degrabă o sumă de instincte belicoase, bazată pe nervozitatea săbiilor de samurai din filmul japonez, însă una tăvălită prin ambiguităţile balcano-valahice.
Finalul, baremi, a fost amuţitor. De obicei, toată lumea joacă-n bagatel vodevilesc scena cu legătura lui Chiriac din patul Vetei. O supraconfirmare a credulităţii adulterine, un trofeu în plus la panoplia motivului „le mari cocu“. Ei bine, aici, grimasa, încruntarea, indecizia răguşită a Căpitanului Cherestegiu indică inversul: nimic nu ne face să credem că Dumitrache se lasă orbit degeaba, adică fără un rezon anume. Şi totuşi: de ce atîta manelism, nene Dabija? şopteşte iubitorul de Anghelache din mine? Cred că am înţeles ideea domniilor voastre: şi-n Hecuba lui Mihai Măniuţiu (Aici, la porţile beznei), tot la Naţionalul ieşean, se cîntă frenetic manele, iar repării dansează orgiastic pe motociclete, în ruinele Vechii Cetăţi, ca strigoii pe crupa unei lumi ireversibil îndrăcite şi necrozate. E lumea noastră de azi, mocirla de urdori postmoderne, cu paranghelii în loc de bachanale. Numai că acolo lucra mai mult sugestia, şi mai puţin ostentaţia.
Mă rog: chestiune de dozaj, o să-mi spuneţi, în siajul acelui „simţ enorm şi văz monstruos“ ce caracterizează perceperea lumii româneşti în Grand Hôtel „Victoria Română“.
Mda. Pînă la urmă, poate că acel Mitică al lui Pintilie are dreptate: „lasă-i să moară proşti!“
P.S. Cum ziceam: iartă-ne, nene Iancule, dar nici nouă nu ne e uşor!
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.
