Mici lecţii de optimism estival
De cîteva veri încoace, observ că am parte de tot soiul de exerciţii de (occidentală) gîndire pozitivă, de-a dreptul stupefiante pentru ciorano-caragialianul din mine, filoxerat de catastrofism, scepticism agresiv şi zeflemea suicidară.
Mai întîi au fost dragii noştri fini, Oana şi Floricel (ştiinţe politice, medicină) stabiliţi de zece ani în State, şi care, după varii şicane birocratice, s-au aranjat cum se cuvine, cu bani destui, recunoaşterea diplomelor valahe, casă zdravană, doi copii minunaţi, teze doctorale, publicaţii la Routledge, alintări administrative, vacanţe mirifice, ajutat din plin rudele rămase acasă... Tot tacîmul. Ei ne-au zdruncinat serios convingerea că de România se alege sistematic praful, amintindu-ne că, în cei zece ani ai lor de absenţă, au dispărut dughenele ce sufocau trotuarele, cîinii vagabonzi, munţii de gunoaie dintre blocuri, aurolacii din scările blocurilor, spectrul vadimist şi spaima mineriadelor, în vreme ce tot mai mulţi colegi de-ai lor îşi făceau nume, firme şi chiar averi în Apus, tot mai multe vedete rock vin pe Dîmboviţa ca acasă, lumea românească şi-a redobîndit, de bine, de rău, proprietăţile, clasa de mijloc înfloreşte cu sau fără fiţe, odată cu publicaţiile glamour, filozofia vestimentară, financiară, eco-gastronomică... Ba chiar tu, reacţionarul Dan C., uite că ai trecut de la epistolă la e-mail, de la telefonul fix la mobil, de la buzunarul vanitos la carduri, de la cămăruţa de bloc la dealul cu mesteceni vîlceni, de la vacanţa prahoveană la cea lisboetă, florentină ş.a.m.d.
Booon – am încasat castana şi am ricanat cu fiere, neputincios la replică!
Pe urmă, a venit valul apusenilor, adică al prietenilor francezi din Lille, pe care ni i-am făcut graţie lui Mitterrand în primele luni ale lui 1990, cînd cu acţiunea „Offrez un livre à un ami Roumain“. Orice daco-get putea cere orbeşte unui francez o carte. Noi am cerut o traducere din Llosa, ei ne-au dăruit volumul, eu le-am scris nu doar merci, dar şi ce uriaş nimic vasăzică Franţa fără Eliade, Brâncuşi, Cioran, Ionesco, Enesco, Lupasco, Vacaresco, Noailles, Coandă ş.cl., după care ei – copleşiţi de-aşa mîndreţe de etnoCV – ne-au trimis pachete vreo doi ani, inclusiv cu miere, aspirine, ceai, zahăr, fulare, detergenţi şi cafea, mă rog, ca pentru o Rhodesie după Revoluţie. Apoi ne-au invitat la ei, unde am stat cînd separat, cînd împreună, dar i-am firitisit şi noi, zece zile, în România, în 1999, cînd au învăţat ce înseamnă cheful, francofilia, ţuica galbenă şi politica bizantină, chiolhanul şi rusofobia, farniente-le, mititeii, venerarea pe plai valah a lui Napoleon al III-lea, palinca, Branul, Feteasca neagră, Hurezii... plus Peleşul ca „benghi boghet“ arhitectural pe lîngă Chambord-ul dumnealor.
Ei bine, clanul Noirot din Lille a revenit pentru zece zile în România, după zece ani, în vara lui 2009, pe traseul: Bellu (pardon, vizavi, adică, unde habităm noi) – Mogoşoaia – Braşov – Sibiu, Răşinari, Cisnădioara, Păltiniş – Otopeni, zdrobindu-ne, cum vă spuneam, euroscepticismul şi, în genere, pesimismul planetar, în ideea că, „voilà, mon cher Dan, soyez d’accord“ că, de-a lungul deceniului cu pricina, România a trecut de la aproape nimic la foarte mult, adică de la CEC la un imperiu bancar cu vreo zece diamante ale Marii Finanţe (austro-germano-franco-turco-greco-americano-portugheze) în coroană, de la micile Alimentare, pline de gîndaci, dintre blocuri, la o inflaţie de supermarché-uri, cu IKEA, Bricostore, Cora, Carrefour, Auchan, Metro, Kaufland ş.cl., v-aţi mărit de zeci de ori consumul de parfum şi maşini de lux, umpleţi plajele din Balcic, dar şi Insulele Azore, Ibiza, Tirolul, Copacabana, lumea bună se duce firesc la spa şi la ski, ţara-i plină de vile cu piscină, iar în faţa blocului vostru, unde, în 1999, erau 17 Dacii (le număraseră, domnule!!!), acum au rămas doar două, restul fiind maşini germane, franceze, japoneze şi americane. Pe scurt, „unde-i catastrofa de care tot vorbiţi voi?!?“
(Ce-i drept, tot uitîndu-se la televizor, Bérengère ne-a întrebat dacă toate posturile sînt legate de Ministerul de Interne, că prea vedea numai accidente, crime şi tîlhării! „Păi, ăsta-i leacul, zice ea – închideţi televizorul şi plecaţi cît mai mult prin ţară, dacă vreţi să scăpaţi de marasmul indus de media şi să faceţi infuzii de speranţă...“!!) Ce să (le) mai spun? Că una aşteptam după jumătate de veac de aneantizare şi cu totul altceva – caricaturalul hîd, adică – s-a ales!? Că politicianismul ne-a pervertit iremediabil, consumismul ne-a tîmpit la nivel naţional, că nu mai sîntem o etnie cu cod moral, ci o populaţie de pungaşi asistaţi de Stat, iar mass-media ne-a ucis orice urmă de bun-simţ şi speranţă!? Că te simţi inutil, pur şi simplu vinovat că eşti încă viu cînd ieşi la pensie, ai senzaţia că „ţara te vrea mort“, iar tot ce ţine de meritocraţie, spirit concurenţial, demnitate profesională şi frumuseţe etică se sufocă sub talpa corupţiei generalizate, a neofanariotismului, clientelismului şi nimicniciei!? Că generaţia mea supravieţuieşte în absenţa ideii de viitor, în deriziunea grotescă a prezentului, cu tristele fantasme ale trecutului!? Şi că mă doare al dracului să citez, pentru a subscrie cu lacrima-n gît, din cartea lui Gabriel Liiceanu, Întîlnire cu un necunoscut, pasaje precum acestea: „Românii de azi n-au în comun decît ceea ce exclude comunul şi comunitarul: mitocănia lor, ura lor, individualismul, indiferenţa lor (...) Cîteva decenii de sărăcie ne-au topit orice urmă de virtute. Vorba nu ştiu cui: un sac gol nu poate sta în picioare (...) Îmi iubesc ţara ca pe un revers al ei, o iubesc pentru ce ar fi putut fi, pentru utopia ei, pentru ce nu va fi niciodată“!?
Şi totuşi, cînd să-ntind mîna după ştreang, cad peste admirabila carte De ce m-am întors în România, coordonată de Sandra Pralong, care, în neopaşoptismul ei, îmi umflă peste poate optimismul etnoprofesional, după care prefir o dimineaţă de duminică, întîi august, în Muzeul Satului, unde mă fotografiez cu evrei sexagenari veniţi la expoziţia de artefacte a lui Pavel Şuşară, dar şi cu spanioli, italieni şi francezi aduşi în vizită de căpşunarii noştri, – toţi de-o jovială curiozitate estetică şi o vitalitate românofilă de-a dreptul umilitoare pentru bietul nostru fatalism dîmboviţean.
Voi reveni, căci subiectul doare.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.
