E limpede mutarea de accent de pe specular pe exemplar, ce caracterizează Întîlnire cu un necunoscut şi Note, stări, zile – cele două jurnale recent publicate de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Maestrul se ex-pune ucenicilor deopotrivă în togă şi sandale, cu sceptru şi tichie, încercănat şi fără fard, tot mai tangibil şi filial-palpabil din cît ar fi fost de (presupus) patern-inaccesibil.
Să recunoaştem: ne-am simţit bine – fiecare în singurătatea lui înconjurată de publicul cald, înduioşător de atent şi emoţionant prin fidelitate – la Bookfest-ul de anul acesta, cînd Humanitas şi-a aniversat 20 de ani de la înfiinţare printr-un jam session editorial pe măsura blazonului.
Nu credeam ca zeii hazului valah să-mi mai ofere vreodată ocazia de-a rîde-n hohote în faţa unor descrieri literare halucinante precum cele reunite în Comèdiile lui Andrei Pleşu la porţile Orientului. Ei, uite că minunea s-a întîmplat cu Frumoasele străine, noua sumă confesivă de evocări, note de drum şi reflecţii picante prin care Mircea Cărtărescu a cinstit cei douăzeci de ani de existenţă ai editurii Humanitas.
Deplin conştient că mă expun unui ridicol nebun (dar şi avid să-mi asum infantil riscurile cu pricina), m-am apucat în ultima vreme, în mai multe rînduri, să vorbesc unor tineri despre poemul lui Nicodim Aghioritul – „Păzirea simţurilor“. Cel care-l fascina pe Eminescu pe cînd visa la isichasm. Un text vorbind despre tainica răspundere a fiinţei faţă de continua educare, cizelare, vindecare, fermecare a văzului, auzului, mirosului, gustului şi pipăitului.
Nu ştiu dacă-n zilele noastre se mai poartă „şedinţele cu părinţii“ la şcoală, dar mie mi-au rămas tare şăgalnic în memorie întîlnirile cu „tovarăşa învăţătoare“ din anii ’80, în clasa-n care învăţa fiică-mea. Mai precis, acea bruscă recopilărire care ne cuprindea pe toţi participanţii, oameni serioşi (unii „cu funcţii de răspundere“, inşi hărtăniţi de viaţă, „fiecare cu necazurile lui“, deja albiţi etc.) odată aşezaţi în bancă.
Ce chestie: dincolo de bunii, (stră)vechii prieteni bucureşteni, sfera amiciţiilor mele substanţiale (deci, atenţie, nu vorbim de lumea simplelor relaţii profesionale) cuprinde exclusiv Transilvania. Mai precis, Sibiu, Cluj, Timişoara.
Extazul plimbărilor cu Tania, în care facem infinite presupuneri despre cuplurile care ne ies în cale, cărora le prefirăm specificul profesional, afectiv, etnic, religios, le comentăm vestimentaţia, gesticulaţia, statutul social, jubilaţiile secrete, frustrările, complexele şi iluziile compensatorii – nu este egalat decît de mania contemplativă (un colţ de stîncă sau un Rembrandt, un corb rotindu-se în tăcerea văzduhului, o cascadă vivaldiană, un luminiş de Bach cu Glenn Gould, un detaliu marmor
Lipsit de organ pentru mare şi film, fanatic al muntelui şi teatrului, detestînd dezrădăcinarea şi venerînd rînduiala rurală, am ajuns cu greu să prefer cutreierul sclifosit prin cele străinătăţuri unei suave aţipeli de amiază în fînul de pe Măgura Vîlcii, unei serafice partide de pescuit, vreunei năpraznice coborîri prin Valea Cerbului, unei căţărări făgărăşene, ori unei sfătuiri de taină cu Ioachim, Ştefan şi Matei, cei dintîi mesteceni plantaţi pe dealul casei de la ţară.
După 50 de ani de detenţie, literaturii române i se întoarce acasă un roman cu antecedente dramatice şi faimă sulfuroasă: Aşteptînd ceasul de apoi, de Dinu Pillat. Din unghi istorico-literar, evenimentul este pentru Editura Humanitas un vrednic şi surprinzător echivalent al ineditului roman blagian Luntrea lui Caron, publicat în 1990.
Cînd mă gîndesc că ani şi ani am fost pur şi simplu măgar cu pictorii, refuzînd în repetate rînduri să le vizitez atelierele, de teamă (sfîntă dobitocie!) să nu deranjez dulcea foială a muzelor, fantasmelor, culorilor, cutiilor, pînzelor şi, mai ales, a nenumăratelor sticloanţe cu varii elixiruri alcoolico-melancolizante, mă cuprinde o ruşine mortală.
„De unde vitalitatea asta dementă a ta, optimismul ăsta neghiob?“ mă chestionează amicii, mai ales că toţi mă ştiu de cioranian ireductibil, vrednic atlet al deznădejdii, pentru care cea mai mică fărîmă de progres nu e decît un élan vers le pire.
N-am să aflu niciodată ce-i va fi motivat Monicăi Lovinescu acea convingere pe care mi-a mărturisit-o franc (nu doar mie, fireşte) în toamna lui 1990, cum că „din păcate vor mai trece vreo douăzeci de ani pînă cînd Stînga va accepta nu echivalenţa, dar măcar justeţea comparaţiei dintre nazism şi bolşevism“.
Vineri 30 aprilie, orele 11, în sala „Mitiţă Constantinescu“ a Băncii Naţionale a României, mă gîndeam la cum arăt şi mă întrebam cum de a ajuns un bufon pîrlit ca mine să facă piruete livreşti printre cele două sute de costume negre ultraelegante. Eram singura arătare în blugi şi cămaşă pe-afară într-un peisaj dominat de ceasuri de aur.
Chiar dacă acum au explodat argoul crîncen, debusolarea narcomaniacală, existenţa ca vomă, provocare gratuită şi violenţă scatofilă – pe scurt: teatrul văzut cu mintea-n chiloţi a generaţiei naşpa – multe piese au echilibru afectiv şi ingeniozitate situaţională, o ritmică bine susţinută, cu mize morale deloc minimalizate sau persiflate.
De ce? Fiindcă VERSUS va să zică pro-punerea unor fizionomii strălucitoare şi a unor anatomii fermecătoare – taman printre mormanele de gunoaie, străzile desfundate, clădirile delabrate, în fine: în oceanul de orori care a devenit perimetrul cu pricina. Ca într-un exorcism disperat.
„Visul meu a fost să arunc o bibliotecă peste ţară. La început biblioteca mea, apoi a prietenilor mei.“ Fie Andrei Pleşu, adaug eu, fie Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, fie Petru Creţia şi Sorin Vieru, fie Mihnea Berindei, Horia-Roman Patapievici, Andrei Cornea ori Sorin Antohi. Visul lui Noica, al lui Eliade şi Cioran.
Ce-i drept, trebuie să ai 50-60 de ani şi să-ţi fi pus numele pe un număr de cărţi ca să fii onorat în ditamai Dilema veche cu o rubrică precum aceasta, semn de dulce trufie, orice s-ar zice. Aferim!
În ce mă priveşte, lucrurile sînt dezarmant de simple. Nu am de ce să mă ascund după deget. Am fost educat naţionalist: înainte de-a fi tu însuţi, eşti român, ai datoria să fii un element de nădejde al patriei, să devii cît mai bun ca să poţi dărui cît mai mult, să devii o fiinţă morală, să lucrezi în cultul slujirii, să înveţi cît mai bine, ca să poţi da exemplu celorlalţi. Aşa-mi zicea maică-mea!
Inutil a mai glosa paseist pe marginea domniei urîtului, a dizarmoniei, decerebrării, decreştinării şi antivalorii ca normă, a cruzimii groteşti, a cinismului mercantil, a consumismului nesăţios şi al...
Îmi pare rău pentru (aşteptările?) dumneavoastră, dar nu am vocaţia crizei. Mi-e naturelul euforic, nu disforic şi sînt alergic la crizism, mai ales cînd este otrăvitor indus de mass-media....
Ori de cîte ori mă apucă amocul vizavi de trogloditismul atoatedominator, cobor în istorie şi dau numaidecît de binefăcătoarele precedente şi avertismente anesteziante sau direct vindecătoare: toate e...
Trag nădejde că printre cititorii Dilemei de faţă nu se află prea mulţi dintre tinerii (ne)cititori cu care m-am întîlnit în ultimii ani pritocind tema lecturii, la liceele "Lahovary" din Rm....
"Pe cine mai lăudaţi vinerea asta la rubrica din Evenimentul zilei?" - mă întreabă Armand Goşu (mucalit şi maliţios la modul pufos) acum vreo două săptămîni, în redacţia revistei 22....
De cînd mă ştiu prin literatură mi-au plăcut polemicile, încleştările ideologice, campaniile doctrinare. Cea dintîi manifestare a mea în calitate de "cercetător ştiinţific" la Institutul "G....
