Ca să fii bun şi să te simţi bine în propria-ţi piele

Trag nădejde că printre cititorii Dilemei de faţă nu se află prea mulţi dintre tinerii (ne)cititori cu care m-am întîlnit în ultimii ani pritocind tema lecturii, la liceele "Lahovary" din Rm. Vîlcea şi "Bacovia" din Bacău, la facultăţile de filologie şi istorie ale Universităţii bucureştene, la "Cărtureşti" (cu liceenii programului "Mind the Book" păstorit de Daniel Hanu), sau, cel mai recent, în vara aceasta, cu cei o sută de studenţi veniţi la mănăstirea Sîmbăta de Sus... Fatalmente o să repet şi aici cîte ceva din toate cele spuse cu un prilej sau altul. Iertare. Să tot fie vreo cinci ani de cînd m-am trezit invitat în direct, cu dimineaţa-n cap, la emisiunea lui Dobrovolschi şi Wilmark de la Radio Pro FM în ideea că - rezum barbar - "ce nevoie avem de cărţi?", cînd ghiduşul columbian m-a harponat scurt şi implacabil mărturisind că el nu citeşte nimic şi nici nu simte nevoia, de vreme ce se simte foarte bine în pielea lui şi-n realitatea valaho-înconjurătoare. Nu ştiu dacă era chiar adevărat sau era o simplă provocare de lucru, dar atunci, reacţionînd pe loc, mi-am forjat şi eu teoria cu care am şocat, cel puţin în primă instanţă, multă lume. Foarte bine, i-am zis, nici nu aveţi de ce să vă apropiaţi de-o carte, odată ce vă locuiţi confortabil fiinţa şi trăiţi intens, cu sfîntă fervoare, tot ce vi se întîmplă, fără nici un risc de depresie, delabrare sufletească, tremur nevrotic, suicid. În plus, a doua condiţie a neatingerii de carte e să nu faci rău celor din preajmă (dacă nu neapărat să faci cît mai mult bine). Dacă adolescentul acneic, învolburat, rebel fără cauză, anxios, nesigur, amalgam de furii, lacrimi de neputinţă şi patos autoafirmativ, poate ajunge fără lectură la împlinire şi siguranţă de sine, la profesionalism şi succes în carieră - totul e perfect. Atîta vreme cît - să zicem - sportul, jocurile, drumeţiile, computerul, sexul, alcoolul sau drogurile îţi aduc plăcerea supremă şi liniştea interioară, transformîndu-ţi impulsurile demonice în bună conduită morală şi armonie comunitară, de bună seamă că lectura nu mai are de ce să-ţi figureze în blazonul ADN-ului. Numai că, după cum prea bine ştim (din păcate), numai cu foarte, extrem de puţini se întîmplă aşa. Majoritatea teenager-ilor se simt nedoriţi în lume, neînţeleşi în familie, inutili social, frustraţi, complexaţi, marginalizaţi, de unde explozia sau implozia, ura sau resemnarea, insurgenţa, panica, sentimentul acut al urgenţei compensatorii. Şi atunci, vezi bine că scufundarea în cărţi, baia de cultură, reflecţia terapeutică, hărţuirea ideilor, luatul de piept şi de coarne cu gînditorii altor veacuri sînt menite să-ţi toarne miez fraged în coaja uscată, să-ţi destindă muşchii, să-ţi coboare adrenalina, dîndu-ţi rotunjime şi căptuşeală într-o lume de unghiuri ascuţite şi urîciuni înţepătoare. Foarte mulţi dintre cei cărora le-am vorbit - ca şi mulţi părinţi cu care corespondez - mi-au cerut şi-mi cer liste cu lecturi formative. După ce le-am solicitat cîteva date despre bietul împricinat (orice croitor trebuie să ştie nu doar măsurile şi firea muşteriului, dar şi rostul croielii - spielhosen, frac sau costum de călărie - disponibilitatea financiară ş.a.m.d.) şi am înşirat tot soiul de variante, mi-am dat seama ce teribil de binevenită ar fi o carte (eventual în seria antologiilor Humanitas, coordonată de Marius Chivu, Radu Paraschivescu, poate chiar Simona Sora) care să cuprindă cele zece sau douăzeci de titluri care au închegat personalitatea unor - cît să zic? cincizeci? o sută? - de nume din prim-planul vieţii noastre de azi, din artă, învăţămînt şi administraţie, din lumea afacerilor, a literaturii, medicinii, arhitecturii, mass-media etc. Sînt convins c-ar fi o apariţie cît se poate de eficientă mental, social, educaţional, financiar. Întîlnirile de acest gen au între altele darul de-a dilua scepticismul ambelor părţi. Cititorii află că nu sînt singuri, pierduţi şi ridicoli, iar scriitorul vede că nu-i nici pe departe aşa de văduvit, inutil sau dispreţuit cum i se părea. Cîtă vreme oftam solitar citind între patru pereţi, eram convins că optimismul lui Nicolae Manolescu se datora exclusiv naturii sale, nu şi experienţei. Manolescu este cel mai tare susţinător al ideii că niciodată nu s-a citit mai mult sau mai puţin ca astăzi, că tirajele interbelice erau tot de-o sută de exemplare la poezie şi cîteva mii la proză, că dintotdeauna frivolitatea romanţurilor a dominat cererea, dar că nici filozofia, religia, ştiinţele nu duceau lipsă de adoratori şi că, una peste alta, în lumea de azi informaţia - şi chiar cultura în sensul cel mai larg - nu se mai culege exclusiv din bibliotecă, din carte, ci din imagine şi sunet, adică dintr-o puzderie de ansambluri multimedia. Revenind la tinerimea noastră aparent lecturofobă, e neapărat de disociat în cuprinsul întrebării dvs., care nu este pur şi simplu "de ce citim", ci de ce (mai) citim literatură! Pentru mine a fost o surpriză să văd că printre primele zece, douăzeci de titluri care mi-au ţîşnit din condei cînd a fost vorba de lecturile (mele) formatoare nu se aflau decît cîteva romane, Dostoievski, Tolstoi, Stendhal, Yourcenar, Jünger. În rest, marii moralişti de la Marc Aureliu, Seneca, Epictet, la Pascal, Montaigne, Chamfort şi Cioran, multă reflecţie religioasă în suita Filocaliei şi Patericului, alături de ceva poezie, dar cu accentul pe reflexiv, nu pe eufonie, de la sufism şi orfism la Hölderlin, Rilke, Eminescu. Nu spun că aşa e normal, ci doar că eu am fost educat în ideea că rostul literarului e plăcerea, în vreme ce educaţia vine dinspre filozofie, etică, mistică, istoria ideilor, adică dinspre încărcătura etică a esteticului. De citit - repet - citim ca să ne cuibărim cît mai dulce-ocrotitor în noi înşine, ca să ne împăcăm cu contradicţiile din zestrea genetică (nodurile deraiante ce întretaie ameţitor linia maternă cu cea paternă), să ne cunoaştem limitele, resursele, aşteptările, oferta, preţul, riscurile, şi să ne putem înşuruba cît mai lin şi eficace în filetul social, care-i foarte dispus să ne scurtcircuiteze. Am avut satisfacţia, puţintel sadică, recunosc, să văd destui tineri integral, aproape fanatic dedicaţi universului tehnico-ştiinţific şi, deci, refractari literaturii, cum încep să ezite cînd vorbeam despre valoarea cărţii în cariera profesională, în succesul social şi financiar. Începînd cu simpla necesitate a lecturilor la zi în uzualele conversaţii cu superiorii, colegii sau subordonaţii, continuînd cu specificul socializării şi inconturnabilele standarde ale loisir-ului (spectacole, filme, evenimente culturale) care fac, de pildă, dintr-o (excelentă) revistă ca Time Out o condiţie elitar-eliminatorie în tot ce va să zică microclimatul performanţei, şi terminînd cu exemplul unei J. K. Rawling în lumea afacerilor - e limpede că lectura nu e nicidecum un apanaj al parazitismului şi hedonismului jemanfişist, o dulce inutilitate, falsa cauţiune a oamenilor de prisos. Dimpotrivă. Ei, de acuma putem discuta.