Sigur e numai ce nu e

Deschid Scriitorincul şi văd că în nr. 18 din 14-20 mai 1993 al Dilemei, sub obositorul titlu "Omnipotentul Cică şi Orbirea S.A.", am făcut nu doar elogiul specificului naţional al bîrfei, ci şi o încercare de geografie a ei, după şartul gastro-alcoolic al Principatelor, ajungînd la Caragiale tatăl (la noi informaţia-i moft, sfînt e doar zvonul, zeul Cică), la peisajul mioritic văzut ca o vastă poiană a lui Iocan... Eram sprinţar pe atunci, aveam 25 kg. În plus, nu ştiam de Sortis, încă nu auzisem sloganul "soarele şi Aspenteru' întăreşte caracteru'". Sînt, va să zică, 13 ani de cînd aţi dilematizat bîrfa şi zvonul, şi ştiţi foarte bine la ce să vă aşteptaţi, în context, de la unul ca mine. Sînteţi aproape siguri că, pe fond apocaliptico-naţional fiind, voi începe cu vorba lui Cioran, prin care-şi motiva alergia la interviuri, la tot ce înseamnă mediatizare, hărţuirea intimităţii aricite, anume că "vin dintr-o ţară în care se ştie totul despre oricine şi se strigă-n gura mare chiar şi înainte de-a se întîmpla". Bănuiţi că, aşa cum am decupat atunci şarmul bîrfei pe provincii istorice, acuma voi opta pentru criteriul religios, încercînd să compar sobornicitatea grăsimoasă, suculentă a bîrfei ortodoxe cu zvonul catolic (disciplinat, bine ierarhizat, aseptic, lucrativ), cu telefonul cu sau fără fir prin care fuge informaţia în cuprinsul individualismului protestant (bîrfirea educativă ca apendice al ethosului weberian al muncii), la ce poate fi zvonul în moschei şi sinagogi nevoind să mă ducă gîndul. Pot eu să vă contrariez prea mult orizontul de aşteptare? Nu cred. Şi nici nu văd de ce m-aş forţa s-o fac. Simona Sora ştie la fel de bine ca Mircea Vasilescu că, indiferent de context, nuanţe şi contraargumente, voi apăra cu toată forţa statutul şi blazonul zvonului şi bîrfei la români, de aceeaşi metafizică, eterică sorginte ca Sein-ul heideggerian (să mă ierte Gabriel Liiceanu de-o atare, dulce, erezie). Ştim bine că, la noi, procesul de cruntă, sistematică discreditare a informaţiei, direct proporţional cu suprema acreditare a zvonului, este un dat bine motivat istoric (inclusiv de departamentul cu pricina al Securităţii, cel datorită căruia am căpătat în timp un creier naţional de plastilină, ţara diversiunilor, a intoxicaţiilor politico-mentale etc.). "Traşi pe sfoară de istorie", "situaţi la răscrucea a trei imperii", "miză geopolitică jucată la ruleta marilor puteri", educaţi paradoxal întru eşec jovial, duplicitate profitabilă şi resemnare parşivă, românii, în nastratinismul lor, nu au încredere în nici un fel de autoritate, lege sau formă fixă, în nici un text prestabilit ca matrice şi afişat la lumina zilei, după cum nu au încredere în instituţii, pe care le văd invariabil ca butaforie coruptă, sorburi nesăţioase de şpăgi, mofturi evropeneşti "bune la ei acolo". Nimic din ce vine de sus nu-i adevărat, nu-i curat, nu e binevoitor. Nimic din ce se întîmplă nu e normal şi nu ne vrea binele. Ce se vede e fals, cariat, cacealma. Numai ce rămîne ascuns, etern interpretabil şi pieziş, coticit cu dibăcie, tranzacţionat cu drăcie, este sigur, chit că de-a pururi ambiguu şi potenţial cu primejdie. Realitate beton e la noi numai răul, zvonul patogen, cît mai fabulos, mai nebulos, mai incredibil, ca, de-o pildă, conspiraţia mondială din perspectiva căreia fireşte că "sigure" sînt numai ne-văzutele, ielele-ipotezele. Totul e ocult, încornorat, sulfuros, complot, sforărie, şobolăneală, şpiţerii de-ale dumnealor, cu care au făcut şi decembrie '89, ultima dată cînd ne-am mai lăsat noi amăgiţi, fie şi trei zile, de ceva vizibil. De atunci, gata, totu-i urzeală, două pe faţă, două pe dos, "fugi, dom'ne, de-aici", "îţi spui io c-aşa e", "să moară mama dacă te mint", "să-mi sară ochii", "să n-am parte de Joiţica"... Nţţţ, adio, o dată vede naşul... De unde şi varietatea grimaselor, tipică omniscienţei, ochiul semiînchis ("să moară cine minte?"), colţurile buzelor lăsate ("aş'!"), capul lăsat uşor într-o parte ("măi, să fie!"), sprîncenele ridicate ("ce vorbeşti, dom'ne, chiar aşa?"). Cu, desigur, concluzia parţială cum că "o fi, nu zic nu, da' eu nu cred pîn'ce nu văd cu ochii mei. Şi nici atunci, c-am mai văzut noi d-astea", urmată însă la potou de morala fabulei: "las-că ştim noi ce e-n spatele chestiei". În esenţă, ce a auzit Radu Cosaşu acum cîţiva ani în Piaţa Matache (şi a turnat într-un "Cu ochii-n 3,14") rezumă perfect ce vreau să spun: pe fondul globalizării şi monitorizării României în chestia adopţiilor ilegale, a copiilor maltrataţi, handicapaţi etc., omul din Matache a sintetizat fără drept de apel: "şi Baroneasa asta cît vrea, domnule, ca să ne lase-n pace?". Cinism? Pragmatism sarcastic? Spuneţi-i cum vreţi, însă recunoaşteţi că sună ca o formulă Zen de captat mapamondul. Păţiţi de mult întru toate, sîntem eleaţi la fire, dar cît se poate de heraclitici la convingeri. Nu se schimbă niciodată nimic - butoi al Danaidelor cu ochi de Iov pe margine - doar că toate ni se scurg etern printre deş'te. Abia acum mi-aduc aminte că-mi propusesem să fac un scurt istoric al bîrfei literare la noi, de la zvonistica dezgheţului anilor '70, la bîrfa crîncen politizată a anilor '80 (vezi puzderie de exemple în Jurnalul lui Mircea Zaciu), către sleirea domeniului în regim de libertate, dar m-am împotmolit la introducere. Poate faceţi un număr dedicat Uniunii Scriitorilor, inclusiv ca laborator de inginerie mentală. Acolo să vedeţi bîrfa şi zvonul ca "pădure de simboluri", "palat de nuntă şi cavou" ş.a.m.d.