Gherăniciul sau grifoarul

Publicat în Dilema Veche nr. 163 din 23 Mar 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Bag samă după restrictivul din întrebarea dvs. ("cine mai crede în critica literară?") că nutriţi oarecum acelaşi scepticism faţă de viitorul subiectului pe care-l întîlnim la scriitorii vîrstei a treia ("cine mai are nevoie astăzi de literatura adevărată?"), la cititorii ajunşi în rolul bunicilor ("cine mai pune mîna azi pe-o carte?"), dar şi printre criticii înşişi: "oare mai are nevoie cineva de critica literară?". În apocaliptita cvasi-generală, sigur că şi în suflarea literară adie zefirul crizismului. Cine nu este încercat din cînd în cînd ("nu de multe ori, da’ cam des") de senzaţia inutilităţii (personale sau de breaslă) sau a marginalizării, de umilinţe, servituţi, pe scurt - de gustul zădărniciei? Şi totuşi, dacă ne uităm puţin în urmă la ce perspective culturale funeste ne obligau realităţile de la începutul anilor ’90 şi la starea de fapt actuală, trebuie să ne odihnim oleacă pesimismul. Adevărat, nou-veniţii pe teren traduc la TV "memoriile lui Saint-Simon" prin "memoriile Sfîntului Simion" - aşa cum, zguduitor, a observat Radu Cosaşu nu demult în Dilema veche -, însă orice s-ar zice, una peste alta, situaţia s-a echilibrat: întrebat despre noua literatură, orice critic rezonabil va putea cita numaidecît patru, cinci poeţi incitanţi, vreo zece prozatori redutabili, trei, patru critici formaţi şi afirmaţi odată cu noul val literar, ca şi existenţa unui distinct şi substanţial capitol de istorie literară postceauşistă, inclusiv cu opere memorabile din "sertarul" deceniilor precedente. Însuşi statutul pe care şi l-au căpătat în comentariul literar, de vreo doi ani încoace, oameni ca Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Simona Sora, Marius Chivu, Andrei Terian - ca să mă rezum numai la cîteva nume - indică fără tăgadă existenţa unei serioase - chit că deconcertante - oferte literare. Şi atunci, cum să nu fie, pe mai departe, nevoie de critica literară, de autoritatea culturală şi morală care desparte apele şi face ierarhiile în lumea estetică? Ah, că astăzi se crede ALTFEL în virtuţile acestei autorităţi, asta-i cu totul altceva. Cum să crezi la fel sub dictatură şi în deplină libertate? Atunci criticul era o alternativă a puterii. Veştejea literatura oficială, cea pompată de sistemul propagandei de partid, şi ipostazia însăşi ideea de opoziţie, de rezistenţă prin firescul bunului simţ. Astăzi, el este un instrument al plăcerii, un auxiliar al loisir-ului. Un indicator, nu un mentor. Munca lui ţine de regimul igienic, nu de... soteriologie. Face rezumate, se pliază pe necesităţile editorului şi pe aşteptările cititorului şi încearcă să atragă. Nu mai concepe strategii, nu mai practică subversiunea. A ieşit din gherila ideologică şi nu mai direcţionează. Respiră. Şi, eventual, inspiră duşmănie. O duşmănie contraproductivă, nu stimulatoare, ca înainte vreme. Înainte, criticul submina găunoşenia sufocantă a monolitului ideologizant şi răsfira iluzorii evantaie opţionale, încărcîndu-se cu misiunile istoricului, sociologului, politologului, comparatistului, ba chiar şi ale religiosului. Acum informează, selectează şi intermediază. Punct. Poate că, supralicitat ieri, el pare minimalizat acum. Jucîndu-ne puţin şi vorbind în termeni blagieni, dictatura a impus criticii literare o condiţie revelatorie, în vreme ce libertatea a readus-o la simpla-i natură catalitică, de mijlocitor onest şi eficient între text şi public. Nemaifiind mitizată, refuzîndu-i-se soclul şi fiind despovărată - prin evoluţia naturală a lucrurilor - de multele poveri doctrinare, etice, politice, critica riscă acum să pară un figurant sleit, de nu un parazit pernicios prin sechelele narcisiste, conspiraţionale, pedagogice ş.a.m.d. Dar în rostul, locul şi virtuţile ei se crede în continuare, fără doar şi poate, fie direct, fie pieziş. Îndărătul dispreţului afişat de mulţi literaţi, dincolo de sumedenia de resentimente, incriminări, sfidări, suspiciuni, ricanări şi maliţii cu care o înconjoară bresla, toată lumea SE REFERĂ la opinia critică. O ia drept pretext, de martor (al acuzării sau apărării), de duşman perfid sau aliat slugarnic, de arbitru sau jucător doar aparent paradoxal. O tratează mizerabil, ca pe un simplu analfabet prestator de servicii, sau o şicanează printr-o nemulţumire tenace, deliberată pentru că profitabilă. O şantajează, o ironizează sau, dimpotrivă, o dorlotează în varii scopuri (juriile, premiile, referinţele, traducerile, selecţiile, bursele etc.). Deci o consideră. Uitaţi-vă, pe de altă parte, la mulţimea şi vehemenţa reacţiilor scriitorilor - amatori şi profesionişti deopotrivă - faţă de un verdict sau altul, ca şi la puzderia de acte şi opinii critice din lumea interactivă, de pe situri, bloguri şi toate celelalte asemenea. Peste tot apar pregnant fie alergia la premisele sau concluziile actului critic, fie nemulţumirea şi, în consecinţă, substituirea obiectului în subiect. Scriitorii înşişi se comentează intens între ei, publicul se deghizează frenetic în comentator literar, teatral şi cinematografic. Oricum ar fi, dar critica nu produce nicidecum indiferenţă. Toată lumea critică, într-un fel sau altul, chiar şi atunci cînd pronează inutilitatea, versatilitatea, cumetria sau neguţătoria actului critic. Lucrurile seamănă în bună măsură cu atitudinea tinerei generaţii faţă de Uniunea Scriitorilor, adică de - în ochii ei - citadela conservatismului, a monopolizării vieţii de obşte. Ar vrea-o cînd distrusă, cînd a nimănui, cînd a lor, a tinerilor. Mai ales a lor. Aşa şi cu critica: e valabilă cînd o facem noi, cum vrem noi, e blamabilă cînd o practică adversarul. Mă rog, chestii vechi de cînd suflarea artistică. În sfîrşit, rostul actual al criticii îmi pare că seamănă teribil cu gherăniciul pe care îşi ascute motanul meu unghiuţele (sau grifoarul, dacă e să-i trimitem un susur auditiv prietenului a.l.ş., recurgînd la un calc din franceză). Nu pare că-l suferă, îl atacă şi-l hărtăneşte cu sfîntă înverşunare de cîteva ori pe zi, dar e limpede că, fără el, personalitatea lui ar fi lipsită de însăşi ideea (pur şi simplu vitalizantă) a competiţiei. Cu alte cuvinte, dacă opinia publicului reprezintă motivaţia, apoi opinia critică reprezintă challenge-ul, direcţionarea energiei, determinarea. Vi se pare puţin? Sau prea mult? Orice aţi răspunde, tot nemulţumiţi veţi (vom) rămîne. Ei, uite, asta va să zică normalitatea.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Câți ani de pușcărie riscă românul acuzat de trădare
Conform articolului 394 din Codul Penal, Alexandru Piscan, care este acuzat că a desfășurat activități de spionaj în beneficiul Federației Ruse, vizând obiective militare românești și NATO, poate înfunda pușcăria ani grei.
image
Anchetă extinsă în cazul Coldea: sunt vizați și Alexander Adamescu și Mihai Tufan. „Șeful cel mare”, fondator al „statului paralel”
Anchetă a fost extinsă în dosarul generalilor SRI Florian Coldea și Dumitru Dumbravă, fiind cercetate fapte de corupție în legătură cu firme controlate de către oamenii de afaceri Bogdan Alexander Adamescu și de către milionarul Mihai Tufan.
image
Pățania ciudată a unui șofer băut din Neamț. A făcut accident exact în momentul în care polițiștii îi făceau semn să tragă pe dreapta
Acţiunile poliţiştilor din Neamţ, pentru combaterea evenimentelor nedorite din traficul rutier, s-au soldat cu depistarea mai multor şoferi care erau băuţi la volan, întocmindu-se dosare penale

HIstoria.ro

image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.