Gherăniciul sau grifoarul

Bag samă după restrictivul din întrebarea dvs. ("cine mai crede în critica literară?") că nutriţi oarecum acelaşi scepticism faţă de viitorul subiectului pe care-l întîlnim la scriitorii vîrstei a treia ("cine mai are nevoie astăzi de literatura adevărată?"), la cititorii ajunşi în rolul bunicilor ("cine mai pune mîna azi pe-o carte?"), dar şi printre criticii înşişi: "oare mai are nevoie cineva de critica literară?". În apocaliptita cvasi-generală, sigur că şi în suflarea literară adie zefirul crizismului. Cine nu este încercat din cînd în cînd ("nu de multe ori, da’ cam des") de senzaţia inutilităţii (personale sau de breaslă) sau a marginalizării, de umilinţe, servituţi, pe scurt - de gustul zădărniciei? Şi totuşi, dacă ne uităm puţin în urmă la ce perspective culturale funeste ne obligau realităţile de la începutul anilor ’90 şi la starea de fapt actuală, trebuie să ne odihnim oleacă pesimismul. Adevărat, nou-veniţii pe teren traduc la TV "memoriile lui Saint-Simon" prin "memoriile Sfîntului Simion" - aşa cum, zguduitor, a observat Radu Cosaşu nu demult în Dilema veche -, însă orice s-ar zice, una peste alta, situaţia s-a echilibrat: întrebat despre noua literatură, orice critic rezonabil va putea cita numaidecît patru, cinci poeţi incitanţi, vreo zece prozatori redutabili, trei, patru critici formaţi şi afirmaţi odată cu noul val literar, ca şi existenţa unui distinct şi substanţial capitol de istorie literară postceauşistă, inclusiv cu opere memorabile din "sertarul" deceniilor precedente. Însuşi statutul pe care şi l-au căpătat în comentariul literar, de vreo doi ani încoace, oameni ca Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Simona Sora, Marius Chivu, Andrei Terian - ca să mă rezum numai la cîteva nume - indică fără tăgadă existenţa unei serioase - chit că deconcertante - oferte literare. Şi atunci, cum să nu fie, pe mai departe, nevoie de critica literară, de autoritatea culturală şi morală care desparte apele şi face ierarhiile în lumea estetică? Ah, că astăzi se crede ALTFEL în virtuţile acestei autorităţi, asta-i cu totul altceva. Cum să crezi la fel sub dictatură şi în deplină libertate? Atunci criticul era o alternativă a puterii. Veştejea literatura oficială, cea pompată de sistemul propagandei de partid, şi ipostazia însăşi ideea de opoziţie, de rezistenţă prin firescul bunului simţ. Astăzi, el este un instrument al plăcerii, un auxiliar al loisir-ului. Un indicator, nu un mentor. Munca lui ţine de regimul igienic, nu de... soteriologie. Face rezumate, se pliază pe necesităţile editorului şi pe aşteptările cititorului şi încearcă să atragă. Nu mai concepe strategii, nu mai practică subversiunea. A ieşit din gherila ideologică şi nu mai direcţionează. Respiră. Şi, eventual, inspiră duşmănie. O duşmănie contraproductivă, nu stimulatoare, ca înainte vreme. Înainte, criticul submina găunoşenia sufocantă a monolitului ideologizant şi răsfira iluzorii evantaie opţionale, încărcîndu-se cu misiunile istoricului, sociologului, politologului, comparatistului, ba chiar şi ale religiosului. Acum informează, selectează şi intermediază. Punct. Poate că, supralicitat ieri, el pare minimalizat acum. Jucîndu-ne puţin şi vorbind în termeni blagieni, dictatura a impus criticii literare o condiţie revelatorie, în vreme ce libertatea a readus-o la simpla-i natură catalitică, de mijlocitor onest şi eficient între text şi public. Nemaifiind mitizată, refuzîndu-i-se soclul şi fiind despovărată - prin evoluţia naturală a lucrurilor - de multele poveri doctrinare, etice, politice, critica riscă acum să pară un figurant sleit, de nu un parazit pernicios prin sechelele narcisiste, conspiraţionale, pedagogice ş.a.m.d. Dar în rostul, locul şi virtuţile ei se crede în continuare, fără doar şi poate, fie direct, fie pieziş. Îndărătul dispreţului afişat de mulţi literaţi, dincolo de sumedenia de resentimente, incriminări, sfidări, suspiciuni, ricanări şi maliţii cu care o înconjoară bresla, toată lumea SE REFERĂ la opinia critică. O ia drept pretext, de martor (al acuzării sau apărării), de duşman perfid sau aliat slugarnic, de arbitru sau jucător doar aparent paradoxal. O tratează mizerabil, ca pe un simplu analfabet prestator de servicii, sau o şicanează printr-o nemulţumire tenace, deliberată pentru că profitabilă. O şantajează, o ironizează sau, dimpotrivă, o dorlotează în varii scopuri (juriile, premiile, referinţele, traducerile, selecţiile, bursele etc.). Deci o consideră. Uitaţi-vă, pe de altă parte, la mulţimea şi vehemenţa reacţiilor scriitorilor - amatori şi profesionişti deopotrivă - faţă de un verdict sau altul, ca şi la puzderia de acte şi opinii critice din lumea interactivă, de pe situri, bloguri şi toate celelalte asemenea. Peste tot apar pregnant fie alergia la premisele sau concluziile actului critic, fie nemulţumirea şi, în consecinţă, substituirea obiectului în subiect. Scriitorii înşişi se comentează intens între ei, publicul se deghizează frenetic în comentator literar, teatral şi cinematografic. Oricum ar fi, dar critica nu produce nicidecum indiferenţă. Toată lumea critică, într-un fel sau altul, chiar şi atunci cînd pronează inutilitatea, versatilitatea, cumetria sau neguţătoria actului critic. Lucrurile seamănă în bună măsură cu atitudinea tinerei generaţii faţă de Uniunea Scriitorilor, adică de - în ochii ei - citadela conservatismului, a monopolizării vieţii de obşte. Ar vrea-o cînd distrusă, cînd a nimănui, cînd a lor, a tinerilor. Mai ales a lor. Aşa şi cu critica: e valabilă cînd o facem noi, cum vrem noi, e blamabilă cînd o practică adversarul. Mă rog, chestii vechi de cînd suflarea artistică. În sfîrşit, rostul actual al criticii îmi pare că seamănă teribil cu gherăniciul pe care îşi ascute motanul meu unghiuţele (sau grifoarul, dacă e să-i trimitem un susur auditiv prietenului a.l.ş., recurgînd la un calc din franceză). Nu pare că-l suferă, îl atacă şi-l hărtăneşte cu sfîntă înverşunare de cîteva ori pe zi, dar e limpede că, fără el, personalitatea lui ar fi lipsită de însăşi ideea (pur şi simplu vitalizantă) a competiţiei. Cu alte cuvinte, dacă opinia publicului reprezintă motivaţia, apoi opinia critică reprezintă challenge-ul, direcţionarea energiei, determinarea. Vi se pare puţin? Sau prea mult? Orice aţi răspunde, tot nemulţumiţi veţi (vom) rămîne. Ei, uite, asta va să zică normalitatea.