Succesul? "Să fie la ei, acolo!"

A vorbi despre succes la români e totuna cu: 1) a striga, arghezian, într-o peşteră goală, şi 2) a vorbi de funie în casa spînzuratului. Atît de mult s-a glosat pe seama truismelor care ne vin în minte acum, încît ce ar trebui să fac eu în cele ce urmează ar fi un soi de reeditare a bancului cu nebunii care fac un concurs de poante: cum fiecare dintre ei le ştia pe toate, pe de rost, băieţii le-au numerotat, astfel încît simpla emisie sonoră a numeralului - 7, 18, 45 etc. - era mai mult decît suficientă pentru a declanşa hohotele de rîs ale veselei asistenţe. Ia să vedem. Spun, prin urmare, o serie de nume şi concepte: Mioriţa - fatalism - Max Weber, ethosul protestant, concurenţa şi succesul - Lefter Popescu şi norocul invers - Capra vecinului - Mihai Ralea, sociologia succesului - miliardarii de carton... Nu-i aşa că v-aţi prins de tot ce vreau să zic? Pot să-nchid prăvălia şi să mă duc acasă. E limpede că, recunoscîndu-ne cu mîndrie şi patos în postura ciobanului superortoman, am acceptat ideea reuşitei ca pe-o ghilotină, ca pe mireasa cu coasa, de vreme ce - e lucru ştiut - la români a avea e una cu a greşi, a păstra va să zică a risca degeaba, a strînge bani (ca laţul pe gît) egal a sufoca, pentru că, în general, ceea ce contează pînă la urmă e sărăcia cinstită, nu succesul deochiat şi, oricum, resimţit ca efemer. E mult mai sigur nimicul decît preaplinul. Preaplinul ne stînjeneşte, ne creează complicaţii, ne obligă la dezvoltare, gîndire, strategie, investiţie, în timp ce noi ne simţim bine numai în improvizaţie, pompierism, la mica plesneală, în dulcea ţigănie. Ceea ce reprezintă munca, performanţa, concurenţa, acumularea - la catolici şi protestanţi - va să zică tot atîtea mofturi oneroase şi periculoase la ortodocşii ce, cu slavă mioritică, sîntem. Replica eroului din snoava cu Ion, Dumnezeu şi capra lui Gheorghe este de-o stupefiantă, gigantică stupiditate: eu, Doamne, nu vreau nimic pentru mine. Mi-ajunge cît n-am. Dar fă să moară şi capra lui Gheorghe, vecinul meu! Atît. În rest, lăsăm totul în seama norocului. Ţi-ai găsit: eu şi noroc, exclamă afanisit fatalismul împieliţat în Lefter Popescu. Toţi zeii au murit, numai norocul a rămas, exclamă extatic personajul nostru înainte de-a constata că totul e viceversa. În sfîrşit, cum n-am chef să mă cocoţ pe scaune ca să extrag din rafturile de sub tavan scrierile lui Ralea, unde se află eseul său despre sociologia succesului, prefer să citez din interviul acordat de Gabriel Liiceanu lui Ovidiu Şimonca în nr. 47 al Observatorului cultural următorul pasaj: "N-am barat calea nimănui, n-am oprimat pe nimeni, nu mi-am făcut clientelă, nu am linguşitori, nu am curte, n-am pus monopol pe nimic, n-am făcut gaşcă cu nimeni, n-am organizat execuţii publice. De unde atunci atîta ură? O ură densă, agresivă, cu scrîşnet din dinţi, mergînd, nu mă îndoiesc, pînă la dorinţa de a fi evacuaţi urgent din viaţă. ŤIeşiţi naibii mai repede din scenă, că lumea nu poate să vadă ce grozavi sîntem din cauza voastră!». Ăsta e sub-tonul pe care îl percep în corul mîrîielilor şi invectivelor de tot soiul. Şi trebuie să ştiţi că ura asta îmi face, pînă la urmă, mare plăcere: e un semn al deplinei reuşite, este măsura românească a succesului. În România, pînă nu eşti urît, nu exişti. Ura şi invidia pot fi devastatoare şi, în toate cazurile de care vorbim, ele sînt măsura exactă a incapacităţii de a admira şi a iubi. Oamenii ăştia sînt, crede-ţi-mă, profund nefericiţi." Aud? Ce bine ne simţim în nimicnicie, ce simplu şi eficient funcţionează (şi) la noi principiul după care a good indian is a dead indian! De morţi, numai de bine, de la Nichita la Cristian Popescu şi de la Virgil Mazilescu la Ion Stratan. Măcar de-ar da toţi reuşiţii colţul cît mai repede, să rămînă scena goală, nu-i aşa? Cum ne bucurăm de succesele alor noştri, cînd sînt peste hotare, şi cum ne încruntăm de iute cînd se-ntorc să-şi plimbe pe aici împlinirea! Tot ce e bine - "să fie la ei, acolo!". Iar în final, după debitarea fabulei disolutive, invariabil vine morala: "n-a fost să fie" şi "ca la noi, la nimenea". Bun. Venind acum la succesul în cultură, să mai notăm trei constante. Unu. El, cînd este, e ca şi cînd n-ar fi. Tot ce-a strălucit cu asupră de măsură în antumitate e deşertăciunea deşertăciunilor. Cum în cultură numai posteritatea dă măsura valorii, rezultă că, din cît dispari mai devreme, dintr-atîta ai şanse ca următoarele generaţii să-ţi descopere mai abitir valoarea. Ionel Teodoreanu şi Gellu Naum. Cezar Petrescu şi Max Blecher. Delavrancea şi Mateiu I. Caragiale. Mişu Văcărescu şi Labiş, N. Batzaria şi Radu Petrescu. Între valoare şi reuşită este nevoie de-o moarte (pardon, o "nuntă cosmică") spre a se zidi prestigiul. Doi. Apropo de prestigiu, el e una cu insuccesul. Semnul succesului este puterea, puterea care produce panică, spaimă, nicidecum respectul, cel care naşte, dimpotrivă, compasiune. Prestigiul e minunat, adică demn de milă, în vreme ce puterea e fioroasă, adică venerabilă. Cu puterea te îmbeţi, cu prestigiul te resemnezi. Trei. Puterea succesului ţine de colectivism. Prin ura socialistă pe care o generează, reuşita coagulează, solidarizează. Dimpotrivă, binele atomizează, iar succesul este un semn distinct de individualitate, o marcă, un blazon. Alergia românului gregar faţă de succesul individual este alt semn de "sobornicitate" disolutivă, de instinct de turmă, dar şi o mentalitate de loser, nu de winner, incapabil să gîndească pozitiv altfel decît în termeni de... negativitate. Mi-e teamă că, pînă la respectul sincer al individualităţii împlinite, mai avem cale de un veac de normalitate. Pînă atunci, ca să te impui de unul singur, e limpede că trebuie mai întîi să te expui urii cvasigenerale. Şi, cum bine spune Gabriel Liiceanu, din cît ura este mai densă (vezi păltinişofobia, care constituie, de departe, nota dominantă a pieţei noastre de idei post-'89) dintr-atît trebuie să ai conştiinţa propriei valori. Sigur că nu e normal, dar e real.