Lauda ca deformaţie şi plictis

Publicat în Dilema Veche nr. 208 din 9 Feb 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

"Pe cine mai lăudaţi vinerea asta la rubrica din Evenimentul zilei?" - mă întreabă Armand Goşu (mucalit şi maliţios la modul pufos) acum vreo două săptămîni, în redacţia revistei 22. "Păi, Enervările lui Mirel Bănică şi Codruţ Constantinescu" - răspund instantaneu, după care-mi iau seama şi-l contrez: "Adicătălea, cum devine cu lăudatul ăsta? E ceva de rău!?! Ar trebui să mai şi radem, nu? Asta vreţi să ziceţi?". După ce l-am forfecat amical cîteva secunde - cum că-mi pare rău, stimabile, că şi dumneata te înscrii în orizontul de aşteptare al prezentului, ostil exerciţiilor de admiraţie şi favorabil demolării de dragul zgomotului: cu cît mai mult scandal, demitizare, deconstrucţie, relativizare, cu atît mai plăcut eşti postmodernităţii - m-am ofilit brusc. M-am cuibărit amuţit în vizuina reflexivă şi am întors pe toate feţele chestiunea, taman bine pentru subiectul propus hic et nunc de Andrei Manolescu. Da, recunosc, pe vremea formării mele, acum treizeci de ani, critica literară era infinit mai acasă în afirmaţie decît în negaţie. Partidul şi cenzura nu suportau cernerea din krinein, eliminarea, rezervele, acuzarea, catalogarea severă şi ierarhiile subiective, tăiate iute şi necruţător. Tot ce se învedera ca verdict negativ suna subversiv, "duşmănos", "necorespunzător" (în limbajul Securităţii), ba chiar aducea a leznaţiune. Numai campaniile antilovinesciene (şi, prin extensie, anti-"Europa liberă") ale protocroniştilor erau concoctate la vîrf şi favorizate la bază. Cînd a izbucnit scandalul cu plagiatul lui Eugen Barbu şi lumea literară ameninţa să-şi dea drumul la gură, automat au venit indicaţiile de temperare, îndemnurile la "critica constructivă", la deplasarea energiilor dinspre critică spre eseul neutru, comparatistica înaltă şi istoria literară. A încetat brusc moda culegerilor de cronici şi au început campaniile în favoarea "marilor sinteze", a "instrumentelor de lucru" ş.a.m.d., critica de întîmpinare fiind resimţită ca un pericol, ca o substituire de autoritate, o formă alternativă de putere şi politizare culturală. Prin 1978-’79, cînd încă eram recenzent la Luceafărul, începusem o suită de "profiluri" de critici şi istorici literari, unde am scris despre Ion Pop, Alexandru Călinescu, Eugen Negrici, Ion Vartic şi alţii, totul mergînd bine pînă la rezervele faţă de Al. Piru şi Al. Ciopraga. Nu, aici era vorba de nume prea sonore în geografia literară, iar eu prea eram un mucos, neavenit şi neinstruit politiceşte, spre a mi se permite ce li se permitea (şi ordona) lui Artur Silvestri şi Constantin Sorescu faţă de Monica Lovinescu, Geo Bogza, Breban, Buzura, Z. Ornea ş.a.m.d. Iar cînd Valentin F. Mihăescu îl torpila pe Nicolae Manolescu, apoi asta era tare de tot cu voie de la stăpînirea unghenistă. Ca să nu ajung cumva vreodată să mă familiarizez volens-nolens cu poruncile vremii, am preferat să fug din arenă şi să construiesc aiurea. Nu să distrug, să desfigurez ori să malformez cărţi, nume şi destine literare. Am preferat să mă retrag cîţiva ani buni din exerciţiul regulat al cronicii de întîmpinare, scriind cărţi despre clasici. În plus, nu am suferit niciodată de mania contradicţiei, mai precis: de acea "sfîntă" anxietate care-i cuprindea (şi-i cuprinde) pe cei din linia Zarifopol-Cioculescu-Alexandru George, faţă de numele supralicitate la bursa culturală a zilei. Există peste tot şi dintotdeauna o alergie a spiritelor excesiv ascuţite la impulsurile mitizante ale prezentului, iar uriaşele aluviuni encomiastice care-i înconjurau pe cei de talia unor, să zicem, Marin Preda sau Nichita Stănescu, ori Cărtărescu astăzi, erau, oricum, de natură să genereze contrareacţii pe măsură. Dacă nu neapărat la nivelul criticii de întîmpinare, în orice caz în jurnalistica avidă pamfletar. De altfel, între cronica literară şi jurnalismul cultural diferenţele au fost şi au rămas clare şi ferme. Cea dintîi cată să cultive măsura, demonstraţia solid argumentată, nuanţele şi contextualizarea operei, cealaltă adoră exageraţia, spumegaţia sulfuroasă, reducţionismul, atacul la persoană etc. Nu am avut niciodată nimic împotriva rezervelor lui Şerban Cioculescu sau Gheorghe Grigurcu faţă de poezia lui Nichita şi fenomenul stănescian, ori împotriva neaderenţei lui Nicolae Manolescu la imnica lui Ioan Alexandru. Ele erau cît se poate de motivate în spiritul pozitivismului şi "lansonismului" celui dintîi, al opţiunilor şaptezeciste (v. în speţă seria "Hyperion" coordonată de Mircea Ciobanu la Cartea Românească), în cazul celui de-al doilea, şi al raţionalităţii necondiţionate manolesciene. Orice bemol prinde bine la partitura encomiastică, mai ales cînd este făcut la meserie şi cu bună credinţă. La limită, am acceptat şi rezervele lui Paul Cernat faţă de Orbitor III, cu toate că, la umbra lor omnidevoratoare, n-a mai crescut în final aproape nici un fir de vegetaţie admirativă faţă de frumuseţea şi amplitudinea întregului. În schimb, nu m-au convins, necum atras, niciodată demolatorii de profesie, vidanjorii, ţîfnoşii din principiu, gazetarii literari gata mereu să-şi sonorizeze numele prin tunuri, spargeri de prestigii, paradoxuri vulgare, injurii rezemate sfidător şi megaloman pe NU-ul ionescian, rezultate din narcisism, delir de grandoare, frustrări şi ranchiună, cînd nu din simplu carierism, interese de coterie, invidie sau pur şi simplu comandă redacţională. Repet, am preferat invariabil construcţia tenace şi măsura în toate. O fi şi asta de înscris la sechelele supuşeniei sub dictatură? Ezit să răspund, fiindcă orice aş spune ar lucra împotriva mea. Fapt este că, astăzi, revistele literare şi mai ales paginile de cultură ale cotidienelor abundă în borhot resentimentar, mania provocării cu orice preţ, "gicăcontrism" delirant, negaţia perpetuă şi "pitbulismul" grotesc-ucigător. Cum aud de o carte bună sau un spectacol reuşit în tradiţia armoniei şi-a valorilor clasic-morale, ştiu dinainte cît de vitriolant vor reacţiona recenzenţii X şi Z, cronicarii de teatru Z şi Y, pentru care contează numai abjecţia provocatoare, dejecţiile lirice, inversiunea şi deriziunea. Ce-i drept, mă alin mereu cu gîndul că, orice ar face şi ar urmări, din poziţia lor - de "pisser contre le vent" - jetul proiectat le este, fatalmente, dedicat în exclusivitate. P.S. Acuma, între noi fie vorba, cel puţin în materie de critică şi istorie literară, ne-ar prinde bine o cultură a negaţiei. La noi, raportul dintre recenziile favorabile şi cele demolatoare pare să fie de unu la mie. Pe de altă parte, cum să nu deplîngi energia consumată de Alex. Ştefănescu la rubrica lui din Ziarul de duminică? Aceeaşi veche dilemă: de ce să-ţi pierzi vremea şi talentul spulberînd nimicuri, în loc să construieşti ceva solid? Şi totuşi, cînd nimicurile devin directori de liceu, decani, conducători de doctorate, decidenţi ministeriali, ordonatori de credite şi făcători de ierarhii, parcă-ţi pare rău că n-ai vorbit la timp...

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Panică în Ploiești. Creșteri semnificative ale concentrațiilor de hidrogen sulfurat și benzen în aer
Locuitorii Ploieștiului se confruntă cu o scădere semnificativă a calității aerului în ultimele zile, cauzată de creșteri alarmante ale concentrațiilor de hidrogen sulfurat (H2S) și benzen (C6H6).
image
De unde poate obține România un munte de bani în loc să crească taxe și impozite. Expert: „Ne-am permite tot ce avem nevoie”
România nu reușește să-și țină în frâu cheltuielile, iar deficitul crește de la o lună la alta spre cote amețitoare. Analistul economic Adrian Negrescu explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, cum ar putea fi rezolvată problema, fără să mai fie nevoie de taxe și impozite mai mari.
image
EXCLUSIV. David Petraeus, fost director CIA: „România e pregătită militar în cazul unui potențial atac al Rusiei”
Fost director CIA și comandant al Forțelor Armate ale SUA în Afganistan, generalul David Petraeus a vorbit, într-un interviu exclusiv pentru ”Adevărul”, despre importanța României în regiune și despre posibilitățile ca Vladimir Putin să fie înlăturat de la putere.

HIstoria.ro

image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.