Lectura ca un trup fierbinte

Nu cred că eu aş fi cel mai în măsură să arbitrez între lectura reală, propriu-zisă, şi cea virtuală, pe ecranul computerului. Mi-e cu neputinţă să fiu imparţial, de vreme ce, maniac al cărţii ca fiinţă, sînt un duşman intratabil al tuturor surogatelor şi inter-mediilor care mă ţin departe de trupul fierbinte al paginii, de palpitul foşnitor al literelor, de marginea albă, ca de cearceaf nupţial, a foii. Cred că din pricina asta, a rezistenţei la ecranare, a incompatibilităţii cu intermediarul, nu-mi place deloc filmul şi ador teatrul, contactul direct, vizual, auditiv şi olfactiv cu trupurile de pe scenă. Pe scurt, lectura pe computer mi se pare la fel de nenaturală şi frustrantă, la fel de rece, stearpă şi masochistă cum mi s-a părut întotdeauna - pardon de comparaţie - folosirea prezervativului. Sînt hotărît şi definitiv de partea celor care consideră lectura un act erotic şi cartea ca un corp fierbinte, fie cu valenţe strict hedoniste, fie matern-iniţiatice. Dintre toate comparaţiile făcute de-a lungul timpului pentru intrarea în carte (ca într-o pădure mirifică ori ca într-un somn cu vise feerice, ca într-o gură de rai sau de infern, ca în Athanorul alchimic ori ca într-o cetate de cucerit etc., etc.), m-am lăsat ispitit şi cîştigat exact de imaginea copertelor ca braţe aromitoare, de foşnetul paginilor ca narcoză a mîngîierilor, de adnotările în text sau pe marginea foii ca fervori preludice, totul fiind un excitant amestec de revelaţie prin senzorialitate, de plăcere prin calcul premeditat, autoîmplinire prin dăruire şi alterizare. Nimic nu mi-am dorit mai mult în copilărie ca biblioteca. Locul cel mai încărcat de fabulos pe care l-am avut în viaţă a fost... vitrina de la şifonierul bătrîn, acea jumătate de metru lemnos, maroniu, pe care, după îndelungi, încăpăţînate rugăminţi, mi-a cedat-o maică-mea pentru a-mi pune cele cîteva zeci de cărticele din "Traista cu poveşti", colecţia de doi lei prin care cutreieram lumea şi vămile văzduhului. Toate simţurile mi-au rămas amprentate cu zestrea acelei zile: cotlonul de lemn tainic şi primitor ca o văgăună călduroasă în miez de iarnă, eticheta şcolară pe care am lipit-o pe geamul crăpat ("Biblioteca mea, Dan"), mirosul de vechi-prăfos-acrişor, apoi interminabila reaşezare a cărţilor, ba alfabetic, ba după mărime, ba după culori, ba străinii într-o parte şi Ispirescu în alta, urmată de ultracaligrafica întocmire a Opisului şi semnarea firoscoasă a fiecărui exemplar, pe post de ex libris prematur. Ei bine, acel ieftin, înduioşător simulacru de peşteră a comorilor sau de culcuş în somn intrauterin - dacă vreţi să urmăm firul comparaţiei de adineaori - mi-a întipărit pe viaţă relaţia cu cartea. Aveam vreo opt, nouă ani, eram un copil singuratic, gras, bîlbîit, eram săraci, nu aveam tată, dar maică-mea citea în neştire şi mă căra de două ori pe săptămînă la teatru, la Operă şi Operetă, la ARLUS, niciodată la circ (nu suporta, ca şi mine astăzi, ideea dresajului şi a captivităţii animalelor). Îmi aducea la fiecare chenzină o mînă de cărţi proaspete, luate pe datorie, obsedată în sfîntul ei bovarism să ne depăşim condiţia, să evadăm din mahala, "s-o duci cît mai bine ca să poţi face cît mai mult bine în jurul tău". Atît. Ce-i drept, am moştenit şi ceva rău, rău de tot, de la biata maică-mea: lectura agresivă, cu forţarea cotoarelor şi siluirea paginilor, cu sublinierile groase, colorate, cu colţul îndoit ca semn etc. Am încercat o viaţă să mă vindec, dar tot mai sufăr de metehnele astea cvasiviolatoare. Ştiu că fac şi ele parte din vinovata plăcere, dar asta nu mă împacă. Ce să caute, aşadar, unul ca mine în lectura virtuală!?! Are Arghezi o tabletă de-a lui, cu magnet pe toate feţele, despre cum marchează ţigara fiecare oră şi fiecare situaţie de viaţă a fumătorului. De la cafeaua şi WC-ul de dimineaţă, pînă la pufăitul pe balcon din faptul serii, trecînd prin birou, aşteptări de tramvai, de lefuri sau de naşteri, cu supărări, satisfacţii, şpriţuri, la preaplin sau preagol, totul cere o ţigară. Exact aşa s-ar putea scrie şi despre carte, nu doar ca obiect, ca instrument sau ca marfă, dar ca făptură. Un animăluţ pe care-l duci tandru la piept, în buzunarul de la spate al pantalonilor, ca pe o butelcuţă de whisky, pe care îl legeni şi care te leagănă, în tranşee, în hamac, pe patul de spital, în gară, în avion... Ce să faci, păcatele mele, cu laptop-ul sub mestecenii de pe dealul de la ţară!? Cum să citeşti din Pascal pe un ecran, întins pe iarbă şi ciugulind struguri? Cine poate - bravo lui. Nu-l invidiez, nu-l dispreţuiesc. Îl înţeleg. Şi-l plîng. Un muzeu vizitat pe computer e-o chestie bună, dar numai pentru a te stimula să-l cutreieri pe picioarele tale sau cel puţin să te pierzi apoi cu privirea într-un album excelînd în transfocări de detalii. În fine, ca să nu cad prea tare în patetic tocmai în faţa sarcasmelor zglobii ale Dilemei vechi, închei cu întrebarea: în lipsa ceaslovului iute mîntuitor de insecte, cum ar mai omorî astăzi elevii vreunui Creangă muşte pe ecranul computerului?