Doctrina, politicile şi ranchiuna

De cînd mă ştiu prin literatură mi-au plăcut polemicile, încleştările ideologice, campaniile doctrinare. Cea dintîi manifestare a mea în calitate de "cercetător ştiinţific" la Institutul "G. Călinescu" - doamna Buşulenga şi Marin Bucur dorind (în van) să mă vindece de patima gazetăriei, în favoarea arhivisticii şi textologiei - chiar aşa ceva a fost: bucătăriseala unui volum colectiv intitulat Atitudini şi polemici în presa literară interbelică, apărut în 1984 la tipografia Universităţii, în condiţii de cvasi-samizdat. Visam la un moment dat un doctorat cu cele două linii ale trenului românesc, cea germană - monarhia, dreapta, naţionalismul, idealismul - şi cea franceză - spiritul secularizant, republican, cartezianismul, stînga - urmărite deopotrivă în lumea politică, printre lojile masonice respective, dar şi în cultură, mai ales în literatură... Niciodată nu i-am înţeles pe fanaticii liniştii-cu-orice-preţ, pe adversarii spiritului polemic şi adepţii pudibonderiei în toate cele. După cum fără spirit critic sîntem morţi, viaţa literară văduvită de certuri, cabale şi campanii nu serveşte decît belferimii castrate, cu insecte sub perucă şi înecate didacticos în puful moliilor dintre carpete. Sigur, în general mă îngreţoşează pamfletul, mai ales atunci cînd energiile şi fanteziile lui decad din turnul arghezian cu otrăvuri, duhori şi dihănii înspre cloaca lui Eugen Barbu & clica "alcibiadică". Dar şi altminteri: dacă la rigoare pot să accept că, într-o scrisoare către junele Mircea Eliade, profesorul C. Rădulescu-Motru îl taxează de "ţigan" pe Nae Ionescu, sub nici o formă nu-l accept pe Blaga făcîndu-l în public "Mortu" pe acelaşi Motru. În rest, ce poate fi mai palpitant - şi mai productiv cultural, mă grăbesc să adaug - decît să urmăreşti războiul ideologic al naţionaliştilor cu internaţionaliştii, al autohtonizanţilor cu alogenii, al xenofiliei cu xenofobia, al liberaliştilor, reformiştilor, radicalilor şi anarhiştilor - cu conservatismul, reacţionarii, gradualiştii şi legaliştii. Al monarhiştilor şi unioniştilor cu republicanii şi antiunioniştii, al etnocraţiei cu "primatul estetic", al sincroniştilor cu paseiştii izolaţionişti ş.a.m.d. Că, la extreme, roşii sînt una cu verzii, confraţi de tulpină, asta nu afectează spectacolul fascinant al centrului, adică scena turnirelor, acolo unde temperamentul latino-gîlcevitor, versatil şi tranzacţional al românului s-a simţit întotdeauna bine, viril, important. De aici în jos, tot coborînd, lucrurile devin, natural, din ce în ce mai urîte şi mai neplăcut mirositoare. Una sînt discursurile parlamentare din epoca Maiorescu, Carp, Marghiloman, sau luptele ziaristice dintre aripa rosettistă şi "Timpul" eminescianităţii inflamate, şi cu totul altceva tensiunile bipolarităţilor Eugen Barbu - Marin Preda, Eugen Florescu - Gogu Rădulescu, Luceafărul - România literară, Nicolae Manolescu - Mihai Ungheanu, inclusiv Artur Silvestri - Ion Cristoiu (via Mariana Brăescu), asta ca să nu mai spun de trimiterile argheziene la "trînjii" cuiva, de îndosarierea Blandianei sau a lui Manolescu la Vadim, ca "pui de legionari", sau - de ce nu - de tratarea mea ca "minte bîlbîită" la Nicolae Iliescu etc. Mai departe, una erau polemica Maiorescu - Gherea, gherila cruntă în care se aflau angajate presa "evreiască" din Sărindar şi presa legionară a lui Ilie Rădulescu şi co., sau chiar dosarul protocronismului ceauşist, şi cu totul altceva jalnica apărare barbistă de acuzaţia de plagiat la Principele, războiul lui Paul Goma cu toată suflarea scriitoricească, ifosele teoretizante şi ţîfnele eterne ale lui Marin Mincu, fixaţiile vindicative ale unor Dan Petrescu, I.B. Lefter sau Călin Vlasie, fondul resentimentar ce ghidează atitudinile publice ale lui Eugen Simion (inclusiv lupta de uzură cu Gheorghe Grigurcu), starea de beligeranţă păguboasă în care se complac mulţi douămiişti ş.a.m.d. Luaţi fie şi numai suma polemicilor din jurul generaţiei ’27 sau al autenticismului interbelic şi comparaţi-o cu discuţiile post-’89 din jurul fracturismului şi autobiografismului... Ieri mize mari, cu bătaie pînă la vîrful statului, azi jocuri jenante cu jucării ieftine. Însă - repet - certurile intelectualilor, cînd peste, cînd sub centură, au - în principiu - ceva igienic, de lux elementar, de aerisire a pivniţelor, schimbare a apei din acvariu, sau - dacă sîntem oleacă mizofili - de păsăret necrofor, care curăţă plaja de stîrvuri şi carapacea hipopotamilor de insecte şi viermi. Astăzi, fireşte că e supărătoare, de nu înduioşătoare furia "oierilor" pe "boierii minţii". Bineînţeles că ni se pare profund contraproductiv challenge-ul poliromilor cu humanitaşii. De bună seamă că păltinişofobia este cea mai inexplicabilă, mai pernicioasă şi mai suicidară atitudine culturală pentru orice minte care se respectă. Dar nu este nimic de făcut în primă instanţă: comunismul a micşorat pînă la nimicnicie mizele, astfel încît ranchiuna, invidia, ura viscerală, răzbunarea prin decenii şi setea de disoluţie generală (ca şi de autodistrucţie, la urma urmei) au luat locul delicioaselor perversiuni interbelice de cafenea, cancaneriei "sburătoriste", jubilaţiei adulterine, mateinei vînători de ponturi fine, spumegaţiilor de barou literar, şantajelor de tip "Curentul", vituperărilor iorghisto-lovinesciene, cabalelor universitare prin care G. Călinescu pleca de la Iaşi la Bucureşti (ca, peste ani, Buzura şi DRP din Cluj), iar Lovinescu rămînea pe viaţă profesor de liceu... Ca în "buna" tradiţie a mafiei siciliene, bunicii dejişti îşi plătesc poliţe prin intermediul nepoţilor ceauşişti, foştii activişti se răzbună pe foştii-actuali securişti, mari subiecte culturale sînt folosite ca pretext politic acuzator, ca antrenament polemic şi luxare reciproc-piezişă. Mici succese editoriale în străinătate sînt instrumentate ca procese de intenţie făcute criticii literare din ţară. Lobby-urile geografiei literare mitizează pseudovalori locale cu care hărţuiesc ori şantajează permanent centrul invariabil duşmănit. Juriile, nominalizările şi premiile sînt atacate constant, orbeşte, într-o frenezie demolatoare vecină cu isteria, în vreme ce amatorismul stupefiant ce caracterizează mare parte din jurnalismul cultural cotidian, faţă de profesionalismul etalat în hebdomadare şi mensuale, are o audienţă infinit mai mare, fiind şi agresiv cît încape. În fine, dacă tot ce nu există este deplîns în cor, tot ceea ce apucă să se închege cît de cît va fi numaidecît supus tirului distrugător din toate direcţiile, într-o demenţială sarabandă de jelanii, fervori insidioase, pledoarii sulfuroase, lehamite, atac la persoană, proces de intenţie, aluzii vulgare ş.a.m.d. Totul pare menit - deliberat, dar mai ales inconştient - să ascundă nu doar un fond moral sălbăticit, ci realitatea de care ne temem teribil şi ludic totodată: uriaşul deficit de creativitate cu care ne-a lăsat comunismul. Înlocuim patosul constructiv şi forţa sintezei cu gherila ideologică. Un mănunchi de crai castraţi umblînd cu vibratoare-n bandulieră.