Îngerii (sau diavolaşii) întîmplării mi-au hărăzit în două zile de decembrie două experienţe aiuritor de diferite. 

Pe 13, la 8 dimineaţa, arpantam în sala de aşteptare la analizele trimestriale de sînge. Proastă programare, mi-am spus: să te duci la descusut sîngele taman după ce, cale de două zile, ţi-ai serbat ziua de naştere! Oroare!!! Păi, cum să nu te biciuiască, nenorocitule, zeul Colesterol şi nimfele trigliceride? Cum să vii la eprubetă cu sîngele doldora de delicii interzise!?! Atmosfera o ştiţi: luni dimineaţa, figuri buhăite, cearcăne, scrîşnet, tropăituri nerăbdătoare, ţîfnă, nimeni nu vede pe nimeni, am venit să mă rezolvaţi, nu mă interesează pe mine că n-aveţi doctori, eu ce să fac cu copilul ăsta care urlă? ş.a.m.d. 

Brusc însă, urechile mi se-mpiedică în dialogul dintre doi juni fiţoşi, vizibil dependenţi de gazete glamoroase, adică demult transportaţi mental Dincolo. El: desprins parcă din revista Caesar, filoform, tuns perie, pantaloni vintage à la vechiul AGVPS, fular nonşalant, cercel în urechea stîngă, ceas uriaş pe dreapta, plus două telefoane mobile. Ea – tipul PR în modelling, nostimă, impetuoasă, păr blond-cenuşiu-nărăvaş, cizmuliţe de catifea cu ciucuraşi, proaspăt venită de la Amsterdam („oraşul vieţii mele“), cu gîndul la „o Scoţie, sau o Irlandă, dacă Egiptul e nesigur, deşi aud că-n Maldive e hot“. Pe scurt: două roade tipice libertăţii noastre. 

După cîteva replici în care Balcicul s-a luptat cu Dubaiul şi Tunisul cu Veliko Tîrnovo, cade inconturnabila întrebare: „Unde faci Revelionul?“ 

Ce mi-e dat să aud!? Aşa cum nu demult am văzut, cu indicibilă plăcere, vreo zece perechi de tineri la 30 de ani (alături de sexagenari fericiţi), cu precădere actori, concoctînd un revelion ţărănesc precum în vremea echipelor regale gustiene, unde toată lumea s-a îmbrăcat în ii, bundiţe, cojocele, cuşme, fote, şoarţe şi iţari, care mai de care mai vechi, originale şi halucinante prin prospeţime – tinerii de acum plănuiau o noapte de... şoimi ai patriei.

„Revelion 1984“! a exclamat fata. Cu oameni născuţi în preajma anului orwellian şi cu, probabil, tot ce ţine de nostalgia lor: Cico şi biscuiţi Eugenia, insigne de 1 Mai, Cutezătorii, hăinuţe orange, Liceenii, „Noi, în anul 2000, cînd nu vom mai fi copii“... 

Ce mai, curată perversiune, exact precum cùrele de sălbăticie vînate în extaz de inconştienţa americană, cea care, dispreţuindu-şi ca proasta sfîntul confort mic-burghez, dă bani grei pe şedinţe de sadomasochism turistic, cu foame, agresări de tot soiul, supravieţuire în peşteri, şanţuri sau coteţe, în condiţii de Rambo. Abia m-am stăpînit s-o întreb pe juna forfotitoare: dar 1984-ul cu Big-ul Richard Burton şi şobolanii ăia vărsaţi în cuşcă l-aţi văzut!? Dar la sutele de milioane de morţi pulverizaţi în experimentul comunist, de la Troţki la Mao, v-aţi gîndit? Ştiţi cîtă suferinţă, cruzime şi moarte se ascund îndărătul medaliilor sovietice cumpărate de voi de la tonetele occidentale? Şi cît sînge nevinovat se află în spatele chipului – aşa de vînturat de voi pe pieptul tricourilor – lui Che Guevara? A devenit de bonton să citezi din Engels şi Marx. E chic să faci apel pînă şi la Cărticica roşie a lui Mao, ca să nu mai spun că lumea lui Sartre, Beauvoir, Cohn-Bendit şi toată neagra inconştienţă din Parisul lui Mai ’68 continuă să-i fascineze pe mulţi dintre (stră)nepoţii celor care, altminteri, s-au vindecat demult de virusul anarhiei, în favoarea sfintei îmburgheziri confortabile, elitiste, antisindicaliste. 

Mai prost e că bietul conservatism, centrismul cumsecade, raţiunea liberală şi ethosul creştin sînt condamnate la storcire şi vlăguire, prinse, cum sînt, între fălcile menghinei neobolşevizante. Adică între junimea castristo-guevaristă, care cochetează cu pieptoşenia „suav“ leninistă a lui Putin, şi fostul proletariat („forţa politică conducătoare“, în limbajul ceauşist, făuritoarea „omului nou, constructor conştient al...“ etc.), devenit terorism sindical sadea, pentru care socialismul stă (din nou!) să se nască. 

Poate nu m-ar fi întristat atîta fiţele troţkiste ale tinerilor cu pricina, dacă ele n-ar fi coincis cu nefericitele rezultate ale sondajului realizat de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, analizat şi de Mircea Vasilescu în editorialul său din numărul trecut al Dilemei vechi, cu (între alte cifre dătătoare de fiori) cele 44 de procente care consideră comunismul „o idee bună, dar aplicată greşit“ şi cei 83% care consideră că nu au avut de suferit în ceauşism! Păi, după cum merg lucrurile, cred că la anul pe timpul ăsta trecem de 90%. 

Adevărul este că, noi, ăştia striviţi în cele 17 procente rămase, ar fi trebuit să ne dăm seama de involuţia cu pricina încă de la alegerile din 1990 şi 1992. Cînd, ani de-a rîndul, o ţară întreagă s-a deprins să fure de la fabrică, să facă troc, să practice corupţia reciproc, să considere fărădelegea ca lege suprem-infailibilă, să „se descurce“ la foc mic, sub coviltirele şatrei, cu meditaţiile ca învăţămînt paralel ş.a.m.d. – pe scurt: să supravieţuiască şi nu să trăiască – cui să-i mai ceri limpezimea mentală de a considera liberalismul, concurenţialitatea, meritocraţia, cultul muncii, spiritul civic ş.cl. drept valori superioare pungăşiei, decerebrării şi improvizaţiei ca fel de a fi? O masă de manevră cu creier de plastilină, pe cît de nevolnică, pe atîta de isterică. 

Noroc însă că întîmplarea mi-a scos în cale, la numai două zile după revelaţia amară a inconştienţei de mai sus, o altă formă, antinomică, de (dulce) inconştienţă, venită dinspre lumea aleşilor binecuvîntaţi cu harul dăruirii, cu iubire de artă, etnologie, arhitectură şi antropologie, plus talent cît cuprinde. Şi cu o profundă, sfios decentă, dar nu mai puţin ardentă trăire a ortodoxiei în spaţiul satului românesc. 

Este vorba despre Luiza Zamora, istoric de artă, şi Şerban Bonciocat, designer specializat în fotografie de arhitectură, autorii frumosului album Lemn. Biserici din Nordul Olteniei, apărut sub egida Ordinului Arhitecţilor din România şi AFCN, cu sprijinul „West Group Arhitecture“, prefaţă de Corina Popa, postfaţă de Laura Jiga-Iliescu, şi la a cărui lansare am vorbit în seara zilei de 15 decembrie, la Librăria Cărtureşti de la MŢR. 

De ce inconştienţă? Şi de ce nu amară, ci dulce-amăgitoare, adică, la drept vorbind, terapie curată în peisajul nostru de dezmăţ autodistructiv? Asta o să vă povestesc săptămîna viitoare. 

Pînă atunci, vă doresc linişte sufletească, iubire în casă şi bună petrecere la intrarea în Noul An!  

P.S. Cititorul binevoitor îşi va fi dat, sper, seama, de greşeala pe care am făcut-o, din grabă, în articolul din nr. 357: Sorin Lavric nu s-a născut în 1943, ci are 43 de ani! Iertare. 

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.