Se putea produce o busculadă. Printr-o adevărată minune, lumea nu s-a călcat în picioare. E clar că printre cei de acolo, comandanți sau subordonați, mulți erau foarte prost sau foarte greșit instruiți. Pe lîngă reaua intenție a unora a existat și o incredibilă doză de prostie.
Locuitorii din Copenhaga se miră să vadă gazonul pălit de soare și vor acum autobuze cu aer condiționat, la care nici nu se gîndiseră vreodată. Probabil că nu s-au gîndit niciodată serios nici la mirosurile pe care venirea căldurii le scoate din diverse locuri. Din tomberoane sau din mașinile de gunoi, de exemplu.
Vorba cîntecului: „Țara te vrea prost!“ Se pare că te vrea și leneș. Nu se mai găsesc muncitori calificați, nu se mai găsesc meșteri, numărul medicilor se împuținează, cei care au calificări înalte autentice nu prea au unde și cum să și le pună în valoare, în vreme ce multe acte și diplome care ar trebui să ateste competențe nu au acoperire în realitate.
Pierdem forță de muncă mediu calificată. Prin aceste fenomene combinate s-a ajuns ca, în categoria industriei prelucrătoare (cel mai mare angajator) și în cea a industriei de mașini (unde se creează valoare adăugată mai mare), angajații în meserii de gen strungar, frezor, rabotor să aibă în proporție de peste 70% vîrste de peste 50 de ani.
Se scoală fără să plîngă și își reia învîrteala. O altă fetiță, tot blondă, mănîncă o înghețată și s-a murdărit la gură și pe toată fața. Așa murdară, se strîmbă la frate-său, care-i ceva mai mare și poartă pantalonași scurți cu bretele.
În ultima vreme, totuși, ceva rău se întîmplase. În vocea lui Marius Ancuța, aceea cu care așa de mult ne obișnuiserăm, se ghicea suferința. Am sperat să fie doar o bănuială sau ceva trecător, dar n-a fost așa. O boală nenorocită l-a luat. Daniel Bontea a rămas să ne anime de unul singur nopțile din fața mesei cu postav verde.
De cîte ori e vreun campionat de fotbal, european sau mondial, „insula pensionarilor“ se transformă în „insula suporterilor“. Cît despre insula care se cheamă a trandafirilor sau a pescarilor sau cine mai știe cum, de la o vreme e mereu închisă cu o panglică întinsă între balustradele podului
Invadarea pașnică a Austriei din 1938 este un alt pas ale cărui culise sînt refăcute de scriitor cu acribia unui om de știință, dublată de un talent de tip gazetăresc, aș spune. Descrierea întîlnirii de la Berghof dintre cancelarul Schuschnigg („micul despot austriac“, cum îl numește Vuillard) și intimidantul Adolf Hitler îți dă pur și simplu fiori.
Ce ziceți de un oraș în care șoferii dau întotdeauna prioritate pietonilor, chiar și cînd aceștia le taie calea pe roșu sau cînd vor să traverseze prin locuri nepermise? În toate aceste situații, automobiliștii, de un calm imperturbabil, îi invită pe oameni să treacă. E un exemplu care spune multe despre relaxarea care domnește în capitala Portugaliei și nu doar în acolo.
Peștii au mîncat tot și au fost găsiți a doua zi cu burțile în sus. Cel care a săvîrșit „peșticidul“ nu știuse, probabil, că peștii mănîncă pînă crapă. În orice caz, în ciuda anchetei declanșate de profesoară, nu s-a aflat niciodată cine a fost.
Dacă fondurile europene, creditele, investițiile, în general capitalul care intră în România, ajunge într-un fel sau altul sub controlul unor baroni (mai mult sau mai puțin locali) care nu-l folosesc pentru dezvoltare, ci în interes propriu, fără să dea socoteală în Justiție, el se va diminua, iar bunăstarea, cîtă e, în loc să crească, va scădea.
Cît de ruralizate sînt orașele și cît de modernizate sînt satele? Zonele post-industriale sau localitățile mono-industriale trebuie considerate orașe sau sate?
În Anina, un domn la cîrciumă ne spunea că au rămas doar bărbații, și își spun văduvi veseli. Soțiile sînt plecate la muncă în străinătate și trimit bani acasă.
Țările surori, sau pe care noi le credem surori, ca Polonia ori Ungaria, chiar dacă mai degradate în ultima vreme din punct de vedere al democrației, par să fi construit mai mult, să se fi dezvoltat într-un ritm mai accelerat, cu profit mai vizibil de pe urma fondurile europene.
Doi oameni, soț și soție, povesteau că au visat multă vreme să aibă o casă de vacanță pe undeva, nu foarte departe de București, eventual pe Valea Prahovei. Nu aveau bani, dar sperau că vor putea face niște împrumuturi pe la rude, un credit sau vreo inginerie financiară, ceva care să-i ajute să-și poată „transforma visul în realitate“, așa cum se spune prin reclame și prin cărțile motivaționale.
Jocul are personaje care uneori parcă îți intră și în casă. Te poți atașa de ele ca de protagoniștii serialului favorit. Începi să le cunoști stilul de joc, ticurile, grimasele, felul în care se bucură sau se supără, îngrijorările și enervările.
Nu-mi place militantismul eco-hipstero-vegano-agresiv al unora care se cred superiori pentru că au două roți și un lanț. Dar un miting de trotinetiști, hoverboardiști, monocicliști, skate-boardiști și alte asemenea specii încă rare ar fi poate ceva mai nostim.
Primăvara devreme începe cu imaginile ireale de la Indian Wells: munții aceia deșertici într-un aer ca de cristal. E un turneu plăcut pentru foarte mulți tenismani. Lumea a uitat episodul urît petrecut în 2001, cînd oamenii albi și bogați care umplu tribunele le-au huiduit în cor pe surorile Williams. Simona a reușit și ea să cîștige o dată elitistul turneu
Anularea unei curse low-cost de Paști a lăsat o mulțime de călători români blocați pe un aeroport din Roma. Li s-au oferit bilete pentru două zile mai tîrziu.
Unii au mers pînă acolo încît și-au programat copiii să devină campioni încă înainte de a se naște, cum e cazul lui Richard Williams, tatăl faimoaselor surori. În cazul altui mare campion, Nadal, „paternitatea“ în ale tenisului a fost lăsată pe seama unchiului Tony, care s-a purtat cu el mult mai dur decît ar fi fost în stare părinții.
Dintr-un amestec de ticăloșie și incompetență rezultă asemenea inițiative legislative ca niște bețe în roate în calea dezvoltării sociale și economice, antiliberale, contrare mersului firesc al lucrurilor. Nu sînt legi care să înlesnească dezvoltarea normală, ci legi impuse, scornite nenatural și nediscutate cu cei pe care-i afectează.
În timp ce face conversație nu ezită să-ți ia cu mîna ei farfuria murdară din față sau să-ți umple paharul cu vin. Dacă vede o cît de mică nemulțumire pe chipul cuiva întreabă imediat ce nu e în regulă. Fără să dea impresia de agitație, se mișcă printre mese cu o eficiență teribilă
„Celălalt geamantan pe care-l am acasă e folosit doar cînd merg împreună cu soțul meu. Pe acela nu mă încumet să-l iau singură în excursii fiindcă e mult mai mare decît ăsta.“
Altitudine, ger și veselie. Țara lui Mozart și a lui Strauss. Păi, cum să te mai lași strămutat la șes, pe valea Dîmboviței, în bulboanele aburitoare ale tudoreilor?
Prin redacția noastră au trecut niște oameni cu totul speciali pe care nu vrem să-i uităm fiindcă știm că fără ei revista nu ar fi fost la fel. Vreau deci să amintesc cîte ceva despre cei care nu mai sînt astăzi printre noi.
Mersul la madam Berechet, dentista, mă îngrozea de-a dreptul. Mai ales cînd o auzeam cerînd chelen, fiindcă știam că e ceva legat de durere. Dispensarul există și astăzi. Odată am fugit de pe scaun și o vreme n-a mai reușit nimeni să mă ducă acolo.
Ce speranțe raționale să mai avem în România, țara în care, nu de mult, punerea în funcțiune a unui accelerator de particule din Elveția a determinat un partid politic să organizeze manifestații de protest, de teamă că experimentul ar putea produce o gaură neagră în lume?
Dintr-odată ceasurile de la bord s-au făcut roșii ca ochii unui diavol. Direcția s-a întărit, suspensiile de asemenea. Mi-am închipuit că și pe afară farurile s-au înroșit și că din botul de rechin trebuie să fi ieșit niște dinți nichelați de vampir.
Cu cît un stat dorește mai mult să și rezolve problemele din istorie, cu atît mai mult se îndepărtează de realitatea prezentă și riscă să-și întîrzie dezvoltarea. Avem ceva exemple prin vecinătate și poate că nici noi nu sîntem prea departe de asemenea greșeli.
Prin istorie s-a manipulat întotdeauna, e instrumentul cel mai la îndemînă. Și cine are istoria de partea lui înseamnă că are dreptate și în prezent, și în proiectele de viitor.
Pe măsură ce trece timpul, oamenii sînt dispuşi să vadă doar anumite feţe ale lucrurilor, să extragă doar părţile favorabile, să ascundă gunoiul sub preş
Data asta Simona a abordat finala corect, dar că, din nefericire, au ajuns-o din urmă „păcatele“ unor meciuri anterioare. Nici psihicul n-a mai trădat-o ca în alte dăți, probabil că și la acest capitol a evoluat foarte mult.
Primarul cutare „era un aiurit, asta se vedea de la început, iar acum a ajuns și la pușcărie. Dar în prima fază a făcut multe pentru oamenii din oraș, de aia l-au și votat. Au ținut la el“. Am bănuit că și el l-ar fi votat, cînd era bun. Cunoașteți foarte bine genul acesta de retorică…
„Foarte mulți ajunseserăm în așa hal de anemie încît pulsul se redusese la 37-40 pe minut.“ Pentru că, de slăbiciune, prizonierii de la Strohenmoore nu reușeau să iasă nici măcar la apel, erau pedepsiți și duși cu targa la carceră.
O idee veche circulă printre români, anume că Churchill ne-ar fi vîndul lui Stalin, la Ialta, în 1945. E un adevărat clișeu, atît de înrădăcinat, încît e aproape imposibil de contrazis.
M-am tot întrebat ce anume poate determina zeci de mii de oameni să stea la coadă iarna, timp de multe ore (jurnaliștii au zis chiar și pînă la opt ore, deși eu am stat zece încheiate), pentru a se închina timp de cîteva secunde în fața unui sicriu acoperit cu un steag.
Religiile, miturile naționale, ideologiile, brand-urile ar fi de fapt ficțiuni care ne-ar uni și mobiliza în diverse scopuri importante pentru evoluția speciei. Dar poate cea mai puternică idee din cartea lui Harari este aceea că istoria are o direcție. Care anume?
S-a văzut de multe ori că masele pot vota și împotriva propriilor interese, după cum s-a observat și că, uneori, rezultatele neconvenabile ale unor consultări populare pot fi ocolite de politicieni. Pînă la urmă, deci, cum stă treaba cu referendumurile? Din paginile care urmează vă puteți face o idee.
Nu își închipuia că și Bucureștiul ajunsese pe culmile mizeriei. Participase și el la revolta din noiembrie ’87? N-a prea vrut să ne dea amănunte, era explicabil, nu ne cunoștea bine. În orice caz, deși ne aflam la nici 40 de kilometri de orașul în care tocmai se întîmplase ceva important, discuțiile despre Ceaușescu și comunism păreau ceva din cu totul altă lume
Demnitatea, iertarea și liniștea se pot obține dacă-ți recunoști greșelile. Căința e și un criteriu juridic. Din lipsa ei, Dragnea a primit la recursul din 2016 un an de pedeapsă în plus, dar nu pare să fi înțeles lecția asta.
Ca o nevastă care, deși bătută de soț, nu divorțează. Oamenii nu vor altceva în schimb, e partidul lor, e opțiunea lor definitivă, e ciorba călduță în care viețuiesc. Cum să-i scoți din ea?
