Nostalgie combinată cu depresie generală – interviu cu Ioana CÎRLIG și Marin RAICA

O serie de fotografii au fost expuse de artiștii Ioana Cîrlig și Marin Raica la galeria de la Rezidența BRD Scena 9. Imagini cu peisaje post-industriale, deprimante, amuzante, stranii, familiare sau șocante, după cum le poate percepe fiecare privitor. Peisaje din zone care nu sînt nici rurale în mod tradițional și nici urbane. Locuri care par a fi încercat să fie urbane și care se reîntorc în rural. Am stat de vorbă cu autorii despre experiențele lor din aceste zone pe care le-au străbătut și fotografiat.

Prin ce locuri ați găsit imaginile din fotografiile pe care le-ați expus în galeria de la Rezidența BRD Scena 9 sub titlul „Postindustrial: Zîne“?

În 2012 am început proiectul Post-Industrial Stories. Ne-am mutat din București în Brad și apoi, după un an, în Petrila, județul Hunedoara. Am călătorit prin multe locuri mici, industrializate intens în perioada comunistă, în căutarea atmosferei postindustriale – acel sentiment de ce ar fi putut fi pe care oamenii îl păstrează și care se resimte în orice colțișor. Ne-au interesat în special zone miniere, Brad, Certej, Roșia Montană, Roșia Poieni, Valea Jiului, Anina, Moldova Nouă.

Ce ni se pare interesant la orășelele miniere (care au trecut sau trec în aceste momente prin procesul de dezindustrializare) este că au avut o perioadă de creștere dramatică, în care locuri foarte mici, unele chiar sate, s-au dezvoltat în orașe și centre industriale, cu oameni din toată țara care s-au mutat acolo, iar acum trec printr-un proces opus, o scădere care afectează toate aspectele vieții – lipsa locurilor de muncă, depopulare. La sfîrșitul anului 2015 am făcut un album de fotografie cu acest proiect.

Ați descoperit o graniță fină între rural și urban, legată cumva de eșecul industrializării? Cum ați descrie această graniță?

Granița dintre rural și urban este mai ușor de perceput într-un oraș mic, mai ales în contextul depopulării. Cu cît pleacă mai mulți oameni, cu atît locurile se micșorează și se apropie mai mult de ideea de sat – oamenii au grădini și cotețe cu animale, aduc lemne de foc din pădurea din spatele blocului etc.

Am început proiectul „Zîne“ în 2015, inspirați și de faptul că prin zonele prin care am fotografiat pentru „Post-Industrial Stories“ am întîlnit două categorii de oameni, cei mutați de prin alte locuri din țară pentru a lucra la mină – oameni care stau la bloc – și oamenii locului – cei care se ocupă cu creșterea animalelor și cu agricultura. În Valea Jiului, de exemplu, se face clar diferența între minerii orășeni și momîrlanii, cei care trăiesc după alte reguli, mai ancorați în tradițional. Ideea acestui proiect ne-a venit după ce întîmplător am vorbit cu Marcu Jura, un etnolog care s-a întors acasă după studii și a devenit cioban. El ne-a povestit despre tradițiile din zona Văii Jiului, credințele și obiceiurile oamenilor de aici, despre Muma Pădurii și Zîne, aceste personaje care există în mentalul colectiv și dispar în momentul în care îți pierzi credința în ele. Din 2016 am extins zona de documentare în Maramureș, Oaș și Munții Apuseni.

Cum i-ați defini pe oamenii pe care i ați fotografiat: țărani, orășeni sau altcumva?

Sînt două tipuri de oameni, trăiesc în locuri și după reguli diferite.

Pentru „Post-Industrial Stories“ am fotografiat mulți orășeni, în diferite situații – am fost în subteran și prin spații de lucru, am ascultat fanfara, am fost la furat de fier cu „magneți“, am petrecut mult timp atît cu familii foarte sărace, cît și cu ingineri, salvatori minieri, profesori, artiști. Cu unii dintre ei am stabilit legături de prietenie, în orășelele prin care am locuit, alții au fost doar personaje întîlnite pe drum.

Proiectul „Zîne“ l-am gîndit un pic altfel, nu mergem prin zeci de locuri, petrecem mult timp cu oamenii pe care vrem să îi fotografiem pentru a observa detalii din viețile și credințele lor și a încerca să le sugerăm mai departe prin imagini. Ei ne ajută să construim povestea, și pentru că e ceva mai abstract, mai personal.

Vi se pare că, în general, genul de „peisaj“ pe care l-ați studiat prin aceste fotografii e într-o evoluție? Adică se transformă cu timpul într-un peisaj de sat tradițional, într-unul de sat mai modern sau rămîne undeva într-un fel de zonă incertă? Cum vi se pare viitorul lor?

Există o amprentă industrială atît în peisaj, cît și în mentalitatea oamenilor, dar care nu știm cît mai rezistă. Din lipsă de organizare, în multe locuri (mai ales în locurile mici), probabil ruinele în stare din ce în ce mai rea vor trona la nesfîrșit în peisajele montane, rămînînd într-o zonă incertă post-apocaliptică. Aceste locuri clar nu vor deveni sat tradițional, probabil nici un fel de sat. În orașele mai mari, centrele industriale sînt dărîmate și fac loc unor noi încercări (Hunedoara, Călan).

Probabil că ați vorbit uneori cu localnicii din zonele pe care le-ați fotografiat. Cam care ar fi orizontul lor? Au vise, aspirații, planuri, nostalgii sau frustrări recurente?

În Anina, un domn la cîrciumă ne spunea că au rămas doar bărbații, și își spun văduvi veseli. Soțiile sînt plecate la muncă în străinătate și trimit bani acasă.

În locurile fost industrializate, apare în orice discuție cu un om 30+ nostalgia cu toate nuanțele ei, combinată cu un soi de depresie generală. În majoritatea locurilor monoindustriale, în locul minelor sau fabricilor nu a apărut nimic, angajatorii sînt magazinele second-hand și cîte un gater. Tinerii vor să plece cît mai repede. Un profesor din Sulina ne-a spus că aici am rămas doar noi, visătorii. Sînt cei care vor să rămînă pentru familie, pentru că iubesc peisajul sau pentru că încearcă să își deschidă o mică afacere, și mai sînt cei prea amărîți ca să își facă planuri de evadare.

Ați pornit la fotografierea acestor peisaje postindustriale cu un anume program în minte sau ideea v-a venit pe parcurs?

Inițial ne-am propus să ajungem prin foarte multe centre industriale, să călătorim mult. După cîteva călătorii ne am dat seama că ne interesează punctual situația zonelor miniere, datorită particularităților acestor spații, și că e mai potrivit pentru stilul nostru de lucru să petrecem mai mult timp într-un loc pe care să îl înțelegem cît putem de bine. Așa că am adunat imagini în două feluri – în călătorii de cîteva săptămîni în care culegeam impresii (peisaje și portrete) și în perioade lungi, de cîte patru-cinci luni, petrecute în aceeași zonă (Brad, Valea Jiului).

Cînd mergeați pe teren pentru a fotografia aceste lucruri, au fost imagini sau situații care v-au surprins în mod special, la care nu vă așteptați?

Ne place mult întîmplătorul, surpriza în fotografie. Acesta e motivul pentru care vrem mereu să călătorim, să explorăm. Și motivul pentru care nu regizăm imaginile, nu construim noi situații, sîntem observatori.

Am învățat despre diferitele moduri de a trăi și am înțeles că viața are loc în orice condiții. În explorările pentru „Post-Industrial Stories“ am întîlnit multe situații dure sau surprinzatoare. Nu știam, de exemplu, cît de multe fete devin mame pînă să împlinească 16-17 ani, nu știam cît de răspîndită e metoda loverboy în locurile sărace și cît de exploatată e vulnerabilitatea fetelor. Am întîlnit multe povești foarte triste, dar și situații super-pozitive, oameni de la care am învățat că poți să faci multe cu puțin.

Lucrînd la proiectul „Zîne“, ceea ce ne a surprins cel mai tare a fost faptul că nu ne așteptam ca unele credințe arhaice, superstiții sau ceea ce noi considerăm mituri să fie așa de bine integrate în viețile unor oameni acum, în 2018, cu Internet și toate cele.

a consemnat Andrei MANOLESCU

Foto: Ioana Cîrlig, Marin Raica