Andrei PLEŞU

Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...

Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.

Dar asta e în America, care a fost scutită de experiența comunistă.

Mihnea nu era nici un „revoluționar de profesie“, nici un comentator distant al realității.

Mai rămîn 2 (doi) oameni care să muncească.

Un exemplu de dialog între oameni radical diferiți ideologic, dar capabili de cordialitate autentică.

Trebuie să vorbim altfel despre revoluție și, de asemenea, să tăcem altfel despre ea.

Puteau muri acolo liniștiți, nu ca bieții interlopi de azi, a căror eliberare umanitară e urgentă.

Temă de reflecție greu epuizabilă...

Felicitări! Iar Ascanio Damian pică bine în acest context, pentru că nonconformismul anticomunist al „Monicilor” trebuie gîndit laolaltă cu disidența de toate gradele din țară.

În fiecare an, am sentimentul că sărbătorile, în loc să suspende timpul, tind, din ce în ce mai apăsat, să îl accelereze.

Ele sînt însoţitorul şi sprijinul ideal in dürftiger Zeit şi beneficiază de resurse încă nevalorificate în spaţiul Europei de Est.

Dictatura este un mod de organizare statală în care sfera posibilului tinde spre zero.

...Și, dacă ai noroc, ideea revine la tine tocmai cînd gîndești aceste lucruri.

Îmi cer scuze, oricum, și rămîn un mare fan al minunatului cuplu parizian.

Și totuși, performanța nu are neapărat de-a face cu vîrsta.

„Fermecătoarele greșeli ale tinereții mele...”

Ca dovadă, trebuiau aduse urechile secționate ale celor uciși.

Răsfoieli din timpul aceleiași călătorii.

Sugestii existențiale Zen. Trei feluri de a fi: a) ca piatra (reține toate impresiile); b) ca nisipul (reține prompt, dar pierde repede) și c) ca apa (nu reține).

Pascal: „Dumnezeu e media dintre nimic și tot.”

Am 19 ani și mă simt, cîteodată, sfîrșit.

Cu alte cuvinte, în politică e nevoie și de un dram de noblețe. Chiar dacă – și tocmai dacă – adversarului îi lipsește.

În contextul autohton, cel de-al treilea sfat al dlui Shultz nu e valabil doar pentru miniștrii de Externe. Dar să nu ne facem iluzii. Nimeni nu-l va lua în serios.

Să conduci fără să conduci, să munceşti fără să munceşti, să obţii performanţa fără obsesia ei toxică.

Și îi prefer pe Emil Brumaru și pe Toto Cutugno lui Gheboasă.

Recunosc, totuși, că în asemenea împrejurări se face auzit, în sufletul meu, și cîte un drăcușor.

La el acasă, adică în ţările dezvoltate, capitalismul încearcă să se reformeze, dezvăţîndu-se de rutina proprie.

Despre obiectivitatea valorii, în speţă a frumosului, încercase şi Platon să afle ceva, în Hippias Maior.

Pentru a ocupa o funcție publică așa trebuie să fii! Melancolic și imobil ca un spectator ghinionist!

Inventarul acestor melancolii se poate extinde indefinit…

Dispariția lui Alain Besançon afectează grav șansa lumii noastre de a cereceta și pricepe temeinic și adecvat ce-am trăit și ce trăim.

Şi apropo de primarii Bucureştiului, cum o fi să te instalezi în linia Dimitrie Brătianu, C.A. Rosetti, Nicolae Fleva, Grigore Cerchez, Pache Protopopescu, Nicolae Filipescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mihai. G. Cantacuzino şi Vintilă Brătianu?

Vom încerca recuperarea unei galerii de posibile modele pentru cei care se ocupă astăzi de trebile țării.

Fără iluzii și fără nerăbdare.

Credința și îndoiala merg împreună. Nu e posibilă credința fără îndoială, iar cine nu se îndoiește e nebun.

Dilemele se depăşesc, adesea, nu prin manevre solemne şi prin ieremiadă, ci prin identificarea a ceea ce, în ţesătura vremii, e îngustime fudulă şi caraghioslîc.

Mă opresc, melancolic, aici.

Pe scurt: nu sîntem de acord ca, dacă 25 de parteneri ne vor în Schengen și doi nu, dreptatea să fie de partea celor doi.

O cauză frecventă a derapajului oratoric este confuzia, mai mult sau mai puţin conştientă, a genurilor.

Ne lăsăm sau nu ne lăsăm pe mîna „experţilor”? N-avem de ales. Ne lăsăm. Dar pe mîna căruia dintre ei?

Toți sînt slujbași de mîna a doua ai propriului destin.

Un profesor bun e cel care livrează suficientă materie umană pentru a fi admirat.

Sînt uimit, de mai multă vreme, de comportamentul public al ÎPS Teodosie de la Constanța.

Fără o exigenţă pascală neîntreruptă, sărbătorirea, o dată pe an, a „mormîntului gol“ riscă să devină rutină jubiliară, un soi de „1 Mai“ bisericesc.

Frază tipică de latin ne-spaniol: „Știi dumneata cine sînt eu?! Avocatul X, fost consilier în ministerul Y, rudă cu principele Z”.

Lozinci pe pereții cantinelor muncitorești: „Mestecînd cu grijă mîncarea, ajuți societatea”, „Carnea e vătămătoare”, „Un om conține tot atîtea grăsimi cît 200 gr. de carne”.

Din păcate, puțini știu cine a fost Alexandru Dragomir.

A crede înseamnă a paria pe o inevidență, a „credita” un „posibil”, dincolo de exigențele stabile ale „realului”.

Destinul converteşte „ordinea“ naturală (şi pe cea divină?) în viaţă, în dinamism imanent, în armonie de inanalizabile.