Penitenciarul – o privire dinăuntru (II)

Această întîmplare este tipică pentru mentalitatea majorității deținuților: a rezolva problema pe ocolite, a nu vorbi sincer cu supraveghetorul pentru ca acesta să găsească o modalitate de a ajuta. Ei sînt convinși că vor fi refuzați, că personalul nu le ascultă cererile pentru a căror rezolvare este nevoie de puțină imaginație. 

Nimeni nu se întreabă cît poate personalul să suporte contactul cu oamenii aflați în pedeapsă. Privațiunile resimțite de condamnați îi fac să încerce să obțină privilegii din partea angajaților. Astfel, începe un complex proces de construcție a presiunii asupra supraveghetorilor, a șefilor de secție, a educatorilor și altor funcționari. Se culeg informații despre cel „ales“, este ajutat să rezolve mai ușor unele sarcini, este compătimit, flatat. Dacă cel în cauză nu vede capcana întinsă, drum de întoarcere nu mai există. Corupția unor angajați probabil nu va dispărea niciodată, dar acolo unde ea se transformă într-o rețea organizată cu modalități, filiere și proceduri de împărțire a beneficiilor, lucrurile vor afecta funcționalitatea întregii instituții. 

În vara lui 1999, într-o dimineaţă, a sosit în penitenciar o delegaţie din străinătate. Inspecția era neanunţată, tocmai pentru a surprinde mersul obişnuit al instituţiei. Șeful delegaţiei a spus că vrea să vadă toată închisoarea, începînd cu dormitoarele. Şi a adăugat: „Aveți camere special pregătite pentru a fi arătate inspectorilor, nu-i aşa?“ I-am răspuns că nu, dar fiecare cameră are un număr: să spună unul la întîmplare şi acolo va fi condus. Numărul ales era al unei camere în care nu intrasem de ceva vreme. În cameră erau opt deţinuţi, patru din ţări arabe şi patru din ţări occidentale. Paturile erau separate, unele lîngă fereastră, altele lîngă uşă, iar în spaţiul dintre ele era trasă o linie albă. Şeful echipei de control a întrebat ce-i cu linia care împarte camera în două. I s-a spus că este graniţa dintre Orient şi Occident, locul unde fac negoţ cu bunurile personale. Arabii vindeau cafea, ceaiuri, halva, mirodenii, papuci, iar ceilalţi ţigări, nes, cămăşi, şampon, pixuri şi cîte altele. Deţinuţii, vădit destinşi, au spus că se tocmesc îndelung pentru că nu mai ştiu preţurile, că fiecare parte încearcă să înşele, că vînd şi pe datorie, că piaţa merge bine uneori, dar cantitatea de mărfuri diferă de la o săptămînă la alta. Singurele lucruri comune erau televizorul şi baia. Priveau împreună ştirile şi meciurile la televizor şi deseori veneau la „graniţă“ să se certe pentru cele văzute. Un condamnat a fost întrebat ce naţionalitate are. Acesta a răspuns fără să clipească: „Sînt de naţionalitate deţinut“… 

Personalul penitenciar își în­de­pli­neș­te sarcinile în circumstanțe atipice și într-un context social și cultural particular. El folosește u­neori forța, dar, pentru a înțelege sensul acțiunii sale, este nevoie de o teorie funcțională și acreditată în timp despre binele și răul în acea situație și despre consecințele urmărite. În Penitenciarul Rahova, ieșirea deținuților la curtea de plimbare începea la ora 8 pentru fiecare secție care avea 5-600 de deținuți. Pe hol erau cîteva telefoane cu cartelă folosite de cei care aveau aprobare. Într-o dimineață, zece condamnați nigerieni erau pe hol și așteptau liniștiți să le vină rîndul la telefon. A început scoaterea deținuților pentru a merge la aer. Văzînd că supraveghetorul era ocupat cu deschiderea ușilor, mulți deținuți au încercat să-i dea la o parte pe nigerieni și să vorbească la telefon. Nigerienii au ripostat și totul s a transformat într-o busculadă la care au participat zeci de persoane. Supraveghetorul a încercat să-i despartă folosind și bastonul de cauciuc, cu care a lovit la întîmplare grămada de români, atingînd, fără intenție, și cîțiva nigerieni. Pînă la urmă, deținuții au fost scoși în curte, iar nigerienii au rămas să continue convorbirile telefonice. Însă primul telefon l-au dat la ambasada lor, unde s-au plîns de incidentul produs. După cîteva ore, consulul a venit la penitenciar: era supărat de cele întîmplate cu resortisanții săi și cerea ca vinovații să fie pedepsiți. Considera că ceea ce s-a întîmplat era o dovadă de rasism. Am încercat să-i spun că a fost doar un incident regretabil și, la sfîrșitul anchetei, voi lua măsuri. Consulul insista că e vorba de rasism, iar eu argumentam că deținuții români și, posibil, și unii străini au speculat doar o situație neașteptată, deci nu putea fi vorba de rasism. Atunci mi-am adus aminte de un spectacol dat de deținuți la club, unde grupul de nigerieni a cîntat melodii disco și cîntece din țara lor. Interpreții au fost foarte aplaudaţi de colegii de detenție din sala arhiplină. I-am pus caseta şi după ce a văzut spectacolul şi-a cerut scuze, ru­gîn­du mă să-i dau o copie pentru a o prezen­ta la ambasadă. Mă gîndesc ce s-ar fi în­tîm­plat dacă acest incident banal ar fi ajuns în presă unde, de regulă, se dau dimensiuni catastrofice doar pentru a crește audiența. 

Educația persoanelor care ajung în penitenciare nu este ușoară, majoritatea venind cu lacune importante. Ca urmare, se desfășoară programe educative, artistice, religioase, terapeutice și sportive care asigură o atmosferă optimistă. Dacă personalul creează şi premise pentru manifestarea unor talente, deţinuţii nu întîrzie să iasă cu prestaţii notabile: interpreți de muzică de toate etniile, dansatori, coruri, comici, instrumentiști. Vă puteți imagina Hamlet jucat de deținuți analfabeți? 

Spectacolele din clubul Penitenciarului Rahova se transmiteau în direct în toate camerele. În club intrau doar cîteva sute de deţinuţi, aleşi după criterii locale: lipsa abaterilor disciplinare, curățenia în celulă, mersul la şcoală. Întotdeauna erau în sală şi deţinuţi din cele 45 de ţări reprezentate în penitenciar. Încărcătura emoţională era enormă: la un spectacol a cîntat o deţinută din Asia, condamnată pe viaţă. Soţul ei, în faptă cu ea, era tot în penitenciar, dar, fiind pe secţii diferite, nu se văzuseră de ani de zile. Șeful secţiei l-a adus şi pe el la spectacol. Cînd i-a venit rîndul pe scenă, ea s-a întors cu faţa spre el şi a cîntat cu ochii şiroind de lacrimi în timp ce el se zguduia de plîns în sală. O tăcere grea s-a aşternut între spectatori şi în toată puşcăria… 

Deţinuţii tineri dintr-o celulă au scris o piesă despre cauzele revenirii în închisoare. Scenariul era simplu: din cauza alcoolului ajungi la răcoare, te liberezi însă cu stigmatul de deţinut şi, dacă se întîmplă ceva rău în cartierul tău, poliţia e sigură că tu eşti vinovatul şi te bagă iar la închisoare. Au făcut multe repetiţii pentru că cel mai şcolit dintre ei avea doar șase clase: dialogurile se schimbau frecvent după capul unuia sau altuia, dar ideea de bază era conservată cu grijă. Am ţinut să văd ultima repetiţie la care mai participau cîteva zeci de deţinuţi aflaţi prin curtea închisorii: în prima scenă, eroul principal se libera după trei ani, îşi lua rămas bun de la colegi şi pleca acasă. Următoarea scenă, o locuinţă sărăcăcioasă: tatăl citeşte ziarul pe o canapea, iar mama, cu spatele la uşă, curăţă cartofi. Fiul lor intră şi spune „Săru’ mîna, mamă, săru’ mîna, tată, am venit acasă“. Mama nu s-a întors cu faţa către noul venit, nu s-a întrerupt din treabă și, acră, a aruncat peste umăr către bărbatu-su: „De azi mai avem o gură la masă“. Tatăl a continuat să citească ziarul, pe care îl ţinea astfel încît acoperea complet uşa. Fiul se uita cînd la unul, cînd la altul şi, văzînd că nici măcar nu-l privesc, a pus bocceaua jos şi a ieşit afară. Am oprit repetiţia spunînd că scena nu e credibilă, că nu se poate să-ţi primeşti copilul, fie şi de la puşcărie, cu a­tî­ta răceală şi ostilitate, că trebuie pusă căldură în scena revenirii acasă. Atunci actorii şi spectatorii de ocazie au început să strige furioşi la mine: „Aşa se întîmplă, aşa sîntem primiţi acasă! Nu ne vrea nimeni! Ce ştii dumneata cum e viaţa de om sărac?! D-aia nu poţi să înţelegi ce jucăm noi aicea!“ Vădit tulburaţi, au insistat să nu modifice nimic. La premieră, au asistat cîteva sute de deţinuţi din toate categoriile. La scena cu pricina, un freamăt de aprobare a străbătut întreaga asistenţă. Actorii şi cei prezenţi se uitau insistent şi dojenitor la mine… 

Așteptăm prea mult de la in­sti­tu­țiile de detenție în sfera reducerii criminalității cînd, de fapt, ele doar țin delincvenții izolați o anumită perioadă. Ipocrit sau ignorant, aruncăm recidiva în sarcina penitenciarelor, ceea ce nu este nici corect, nici eficient. Chiar dacă acestea oferă deținuților programe educative, atîta timp cît nu se schimbă nimic în viața lor reală de după liberare, nimic nu se va schimba în modul în care ei văd lumea și se încadrează în normele ei. Nu trebuie să aşteptăm ca, singură, pedeapsa penală să rezolve toate problemele privind criminalitatea: ce nu face calitatea vieții cetățenilor, buna educaţie a copiilor în familie, un sistem de învățămînt public performant, existența locurilor de muncă, măsuri de protecție socială reale, nu poate face nici o pedeapsă. 

Florian Gheorghe este doctor în psihologie, a lucrat aproape 30 de ani în penitenciare, a fost primul director al Penitenciarului Rahova, este conferențiar universitar. Cea mai recentă carte a sa se numește Penitenciarul – ultima autoritate (ed. Oscar Print, 2016).

Foto: wikimedia commons