● Pet Shop Boys, Electric, X2, 2013. 

În martie, anul acesta, Pet Shop Boys şi Parlophone, un foarte important label afiliat, pe vremea aceea, gigantului EMI, şi-au spus adio după un mariaj fericit, întins pe o perioadă de 28 de ani. După excelentul album Fundamental, apărut în 2006, dezamăgitoarele Yes (2009) şi Elysium (2012) păreau a-i scoate pe Neil Tennant şi Chris Lowe de pe radarele (electro-)pop-ului deştept, dansant şi exuberant, în care au locuit din 1981 încoace. Făcea asta mai ales ultimul dintre ele, reprezentare aparentă a unui moment rezolutiv al trupei londoneze, printre rîndurile recviemurilor ascunse pe acel disc putînd fi citită o ieşire tăcută din scenă.

Divorţul de Parlophone a venit, însă, cu cel puţin o noutate. Rămaşi fără umbrela ocrotitoare a unei case de discuri, trupa care a semnat imnuri ale naţiunii pop precum „West End Girl“, „It’s a Sin“ sau „Suburbia“ şi-a construit o alta, numită X2. Iar primul ei release este acest album, Electric, al 12-lea din cariera PSB. Pe lîngă a fi debutul discografic al noului label, LP-ul acesta mai înseamnă încă ceva: toţi norii negri pe care i-a adus Elysium se împrăştie la minutul 1:03 al piesei „Axis“, opener-ul noului album. „Turn it on!“ Exclamaţia lui Tennant apasă butonul de start al unui turbo-voiaj fantastic, într-o lume împărăţită cîndva de cea mai faimoasă mustaţă a muzicii pentru dancefloor, Luminăţia Sa Giorgio Moroder – nu, nu caricatura interviului „cîntat“ pe acea glumă aproape proastă de pe ultimul album Daft Punk, ci inventatorul Donnei Summer şi dresorul sintetizatoarelor de pe revoluţionarele soundtrack-uri ale filmelor From Here to Eternity şi Midnight Express.

„Axis“ e doar prologul unui carnaval electronic în care britanicii se aruncă cu capul înainte, fără a şi-l pierde vreo secundă. O altă dovadă e „Love Is a Bourgeois Construct“, un cîntec pe care nu a mai reuşit să-l scrie nimeni de la „Common People“-ul lui Jarvis şi al Marinei încoace, montat pe rama barocă a unei teme din opera King Arthur, compusă de Henry Purcell. Nimic nou, la urma urmei, pentru nişte tipi care le-au făcut mereu cu ochiul atleţilor muzicii culte, de la Ludwig van Beethoven („Delusions of Grandeur“), la Johann Pachelbel („Go West“) sau Sergei Prokofiev („Liberation“). Aici, pe „LIaBC“, Pet Shop Boys e binomul care a reprezentat întotdeauna esenţa unei nişe inubliabil de seducătoare a pop-ului: cu ironiile ei bine ţintite („Now I’m digging through my student paperbacks / Flicking through Karl Marx again / Searching for the soul of England / Drinking tea like Tony Benn / Love is just a bourgeois construct / So I’m giving up the bourgeoisie / Until you come back to me“), cu trucurile ei racordate la glumele poate nesărate ale vreunui Axel F, cu acele chant-uri smulse din imaginarul revoluţionar sovietic sau al galeriilor fotbalistice etc. La fel, restul albumului flirtează mai mult decît explicit cu avatarurile culturii clubbing-ului, orbitînd cu graţie şi distanţă în jurul tuturor stereotipurilor din care se hrăneşte ea astăzi, pentru a climaxa într-un final-declaraţie, „Vocal“, un loop atît de anonim, încît îl poţi auzi în orice banal club de astăzi, pe care doar vocea lui Neil Tennant trăieşte – „I like the singer / He’s lonely and strange / Every track has a vocal / And that makes a change...“ –, protestînd împotriva dezumanizării muzicii de dans. Venind de la PBS, trupa care a contribuit major la naşterea acestei culturi, totul are sens.

Paul Breazu este jurnalist.