● Enrico Rava, Rava On the Dance Floor, ECM, 2012.

L-am admirat pe Michael, în copilărie, pentru personalitatea autoclădită şi pentru rolul de inovator pop, cînd pop-ul era un gen care îţi permitea să faci bani bine-mersi, din conformitate şi reciclare (poate nu eram capabili de astfel de evaluări, dar, retroactiv, realizez că pînă şi copiii aşa îl percepeau, chiar dacă nu o puteau explica în aceste cuvinte). L-am urît în liceu datorită popularităţii în rîndul fetelor (a sa, dar şi a impersonatorului Laurenţiu Duţă). Cînd stăteam la internat şi ne-au aranjat – pe vreo sută de inşi – într-un şir indian, să ne ducă să vedem concertul de la Bucureşti la singurul televizor din instituţie (în cantina liceului), am refuzat să merg şi am fost pedepsit cu o după-amiază de curăţat cartofi. L-am admirat pentru primul videoclip horror din istoria pop – mai exact, pentru că a inventat videoclipul ca instrument de marketing muzical şi a dat un rost conceptului de post TV muzical. L-am urît ca fenomen mediatic ostentativ şi pentru derapajele de personalitate. I-am iubit surorile, dar i-am urît nevestele. L-am suspectat mereu de un oarecare autism intim, contrar exuberanţei prestaţiilor artistice, fără de care nu cred că putea fi capabil de tenacitatea metodologică a muncii sale. În asta constă, cred, şi terenul comun cu jazzul, care a făcut posibilă existenţa albumului Rava on the Dance Floor.

Ca şi altora înaintea lui, moartea i-a adus lui Michael beneficii suficient de mari încît să poată fi suspectat de simularea trecerii în nefiinţă. Mi-am comandat, recent, un tricou cu imaginea sa – acum, cînd tricourile cu Michael au o cu totul altă valoare declarativă decît pe vremuri, şi nu le mai găseşti chiar pe toate gardurile. Cel puţin prin părţile noastre, nu mai sînt purtate de fanii care îngenuncheau cînd îl vedeau înălţîndu-se la cer, propulsat de jetpack. Am ajuns să îl văd de la o distanţă mai obiectivă decît pe vremuri şi să apreciez faptul că i-am fost contemporan, într-un sens asemănător cu satisfacţia părinţilor mei de a fi fost contemporani aselenizării lui Armstrong.

Trompetistul Enrico Rava, cunoscut drept Miles Davis al Italiei, a nutrit sentimente similare la moartea lui Michael. În ciuda faptului că, în calitate de jazzer elitist, nu s-a asociat niciodată cu cultura pop (colaboratorii săi au fost nume ca Metheny sau Abercrombie), în ultimii ani a dezvoltat o obsesie pentru muzica Regelui Pop, concretizată în acest album live de jazz suflat, acompaniat de ansamblul roman Parco della Musica Jazz Lab, pe teme jacksoniene. Mai mult, reputaţia i-a permis să scoată albumul la una din cele mai eclectice case de discuri din lume, ECM. Materialul a fost prezentat şi înregistrat în concert, ocazionînd o serie de evenimente energice, capabile să invoce spiritul lui Michael din lumea celor care nu mai cuvîntă.

Intenţia din spatele materialului poate părea similară unui alt album pe care l-am recenzat aici recent – al fanfarei Dirty Dozen Brass Band –, dar, în timp ce materialul respectiv suna ca o glumă sofisticată, albumul lui Rava sună ca un tribut autentic. Aranjamentele sînt complexe, implicînd un ansamblu italian de suflători şi percuţionişti care nu fac simple coveruri, ci medley-uri de teme jacksoniene racordate cu motive de jazz davisian în cadre sonore latino, improprii atît moştenirii lui Jackson, cît şi a lui Davis. Rezultatul e un experiment care rămîne plăcut auzului, în ciuda caracterului avangardist. Selecţia temelor din cariera lui Jackson include, în mod echitabil, titluri mari – „Smooth Criminal“, „Thriller“, „Blood on the Dance Floor“, „They Don’t Care About Us“ – şi piese mai obscure, printre care o preluare compusă original de Charlie Chaplin însuşi – „Smile“. Fermecat de riff-ul de pe „Smooth Criminal“, Enrico Rava a investigat întreaga operă a lui Michael Jackson pentru a alege bucăţile ce ar fi putut căpăta valoare adăugată în urma convertirii într-o abordare jazz mediteraneo. Nu e vorba de aceleaşi piese cîntate cu alte instrumente, ci de un concert de jazz orchestral şi cald, care canalizează spiritul Regelui într-o manieră ce va rămîne, probabil, unică.

Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.