● Radiohead, The King of Limbs, self-released, 2011.  

Dansul pantomimic al lui Thom Yorke din videoclipul pentru primul single, „Lotus Flower“, al acestui nou album Radiohead ar putea să-mi şoptească ce vrea, astăzi, trupa britanică. Melonul ar putea fi al lui Chaplin, mişcările aparent haotice – tot ale lui. Cele aproape 38 de minute însele ale producţiei, semnate de eternul Nigel Godrich, vorbesc şi ele pe aceeaşi limbă: Radiohead rămîne încă trupa unor încercări al căror final nu este predictibil. The King of Limbs continuă, fără să rezolve, puzzle-ul deschis de mai-mult-decît-discutatul-plăteşte-cît-vrei-tu-pentru-muzica-noastră In Rainbows. 

Luaţi „Bloom“, piesa – şi cînd spun piesă, nu mă refer neapărat la un cîntec în standarde popiste, ci la o bucată din acel grandios puzzle de care vorbeam mai devreme – cu care se deschide The King of Limbs: drumming-ul şi synth-urile acelea eterizate ar putea să-i facă invidioşi pe majoritatea muzicienilor din grădina Warp Records. OK, Yorke şi-a pierdut anul trecut ceva vreme prin preajma laptopului lui Flying Lotus, după ce, acum nişte ani, experimenta de unul singur sound-ul noii epoci a muzicii cu excelentul The Eraser. Iar Jonny Greenwood, omul care a obţinut o rezidenţă pentru compoziţie la BBC Concert Orchestra, e un muzician mult prea inteligent (şi mult prea talentat) pentru a nu fi observat faptul că o chitară din muzica de azi nu mai sună ca în vremea lui The Bends. Şi că totul, absolut totul este ritm, este groove. 

„Morning Mr. Magpie“, „Feral“ şi amintitul „Lotus Flower“ merg în direcţia imprimată de „Bloom“. Toate par a fi rezultatul unui studiu de laborator în care bassline-urile şi beat-urile au fost puse sub microscop pentru a putea fi replicate în esenţa lor. Sînt deconstruite pentru a fi reconstruite doar din ceea ce contează, fără balast, fără înflorituri, fără artificii. Materialul e acelaşi, dar elementele rămase în el sînt doar acelea care slujesc, cred eu, unui scop mai îndepărtat decît The King of Limbs. Aici, sunetul Radiohead nu mai este acela al unui grup clasic, cu bas, chitară, tobe, ci se apropie spectaculos de mult de cel al unui ansamblu de instrumente electronice (hardware sau software, aproape că nici nu mai contează acum): loop-urile îl duc într-o zonă în care repetiţia devine mama muzicii. (Battles făceau şi ei aşa ceva cu Mirrored, în 2007, dar la o viteză mult mai mare, cu un efect mult mai exploziv.) 

În restul timpului, noul album se îndepărtează, mai mult sau mai puţin, de această metodă, devenind ceva mai conformist. E un pas înapoi, către In Rainbows, iar nu unul înainte, către ceea-ce-va-să-vină. Puseurile de nostalgie după vechiul sunet îl invadează aluziv, vocea lui Yorke şi orchestraţiile devin mai melancolice, mai statice, ritmul cade. The King of Limbs nu este, însă (încă?), un album de muzică electronică, ci, după mine, doar o sesiune de improvizaţie care le pavează Radioheazilor drumul către aşa ceva. E doar tunelul, vag luminat, din care vor ieşi, la un moment dat, cu o operă care să le complimenteze toate aceste încercări, începute cu In Rainbows. Sau, pentru Yorke, cu The Eraser. Asta profeţeşte, de altfel, şi el pe „Separator“, ultimul cîntec al acestei a opta opere a formaţiei din Oxfordshire: „If you think this is over, then you’re wrong“. 

Paul Breazu este jurnalist.