● David Bowie (8 ianuarie 1947 - 10 ianuarie 2016), Blackstar, ISO Records, RCA Records (Marea Britanie) / Columbia Records (SUA), 2016.

„In the villa of Ormen, in the villa of Ormen / Stands a solitary candle. / In the centre of it all, in the centre of it all, / Your eyes…“ Dacă ceva a lipsit vreodată cu adevărat din muzica lui David Bowie, fie ea despre formații care cîntau fals prin grădinile de vară dinaintea Primului Război Mondial, despre astronauți pe nume Tom, despre mașini care se învîrt la infinit în cerc sau despre șapte ani în Tibet, a fost suspansul acesta plasticos și adictiv care vine odată cu „Blackstar“, prima piesă de pe cel mai nou album al său. Sigur că DB n-a fost niciodată pradă ușoară pentru semioticienii amatori, care încă se încăpățînează să pătrundă misterul unui cîntec ca „Little Wonder“ – Albă ca Zăpada e și astăzi pe primul loc în preferințele lor –, dar să sară din Labyrinth în El laberinto del fauno poate fi o surpriză. Plăcută, cel mai adesea.

Single-ul acesta lung cît un scurtmetraj se deschide cu un chant oriental și se întîmplă într-un nou Ev Mediu, unul postapocaliptic și thrilling, desigur, iar David Sylvian e doar unul dintre personajele care populează o planetă rămasă fără soare și, posibil, mintea celuilalt David din poveste. „Blackstar“ e o capodoperă a stilului, în filiația abuzatului citat din contele de Buffon: David Bowie sună (aproape) ca el însuși într-o poveste nouă în care se joacă impecabil pe el însuși jucîndu-i pe alții. Sau, mai bine zis, pe care și-a apropriat-o cu stil. „I’m a blackstar, way up on money, I’ve got game, / I see right, so wide, so open-hearted pain. / I want eagles in my daydreams, diamonds in my eyes. / I’m a blackstar, I’m a blackstar…“ Cineva ar muri pentru gloria eternă a unei stele negre, altcineva – pentru pecetea albă pe negru a unui profet. Crucificații dansează pe cruci în crepuscul și în Zona crepusculară. Maiorul Tom e mort de-a binelea acum, în fantasticul lui costum de cosmonaut, neavînd cum să se mai bucure de saxofonul insidios al lui Donny McCaslin.

Cîntat de un combo american de jazz și produs în parteneriat cu „bătrînul“ Tony Visconti, Blackstar (titlul discului este, de fapt, un simbol) arată ca o operă surprinzător de articulată pentru scurta perioadă în care a germinat. Venit după mult discutatul și ezitantul The Next Day (2013), dar mai degrabă după o lungă perioadă de absență cauzată de un atac cardiac, întîmplat în 2004, David Bowie își reia aici, preț de șapte piese și aproximativ 40 de minute, jocul cu semnificațiile și cu propriile personae. Blackstar e un puzzle: de la grandoarea noir, antipop, misticoidă și ușor patetică a opener-ului „Blackstar“ la furia mărșăluitoare din celălalt single, „Lazarus“, de la tensiona(n)ta „Sue (Or in a Season of Crime)“ la „Girl Loves Me“, un număr tonic, cîntat cînd în Nadsat-ul lui Antony Burgess, cînd în limbajul argotic polari, și la melancolica „Dollar Days“, proaspătul album al lui DB ascunde în fragmentele din care e făcut surprinzătoarea frumusețe a unei planete locuite mereu de un singur om.

Paul Breazu este jurnalist.