● Nadine Shah, Fast Food, Apollo Records, 2015.  
 
Nadine Shah e jumătate pakistaneză, jumătate norvegiancă, s-a născut în satul Whitburn, de pe coasta nord-estică a Angliei, s-a relocat, evident, la Londra cînd avea 17 ani şi deţine o voce care-ţi rămîne o vreme în minte. La debutul său discografic pe album, întîmplat în 2013 cu Love Your Dum and Mad, reuşea să facă suficiente valuri: muzica ei, întunecată, anxioasă şi industrială, invoca, din trecutul îndepărtat sau apropiat, nume precum PJ Harvey şi Diamanda Gallas, Scott Walker şi Nick Cave, Tori Amos, Velvet Underground, Interpol şi Nine Inch Nails. Şi, în general, mulţi alţi artişti care au jucat şi joacă în liga sonoră a deficitului de serotonină. Discul acela al lui Shah, produs de o somitate, Ben Hillier – a lucrat cu U2, Smashing Pumpkins, Blur, Suede, Sophie Ellis Bextor, Clinic, Elbow, Patrick Wolf, Horrors şi Depeche Mode, printre alţii –, şi parţial circumscris tematic sinuciderii a doi foşti iubiţi, suna coerent şi de foarte multe ori interesant. Între operetă, cabaret şi noise folk, avînd o subliniată tuşă barocă şi fiind foarte dens, cîntat cu un simţ al tragediei împrumutat de la defuncţii copii teribili ai post-punk-ului, scindat între abuzul de chitare şi cel de piane, LYDaM capitaliza îndeajuns de mult magnetism încît să te ţină în captivitate pînă la capăt. 
 
Cel de-al doilea album al lui Nadine Shah, lansat în aprilie anul acesta de acelaşi mic, dar important label belgian Apollo Records – în 1992, la AR apărea dublul album Selected Ambient Works 85-92 al lui Aphex Twin, unul dintre cele mai influente release-uri din muzica ultimilor 25 de ani –, nu se desprinde de trena stilistică a lui LYDaM, chiar dacă tonul a devenit mai amar, iar pianele au fost alungate din fotografie. Shah nu mai vorbeşte aici despre foşti iubiţi morţi, ci despre cei care (i-)au rămas în viaţă. „Declare yourself an honest man / Who needs a chance to prove it / But traps were laid, the bed was made, / So obvious you blew it. / And I bet you gave her one by one / Regurgitated lines / From damn Nick Cave and Kerouac / And all the better guys…“. „Fool“, unul dintre cele două single-uri de pînă acum ale albumului, are venin, aruncă în aer riff-uri interpoliste şi îi face cu ochiul australianului din faţa haitei Bad Seeds — videoclipul e o aluzie străvezie la cel al piesei „Fifteen Feet of Pure White Snow“. „Divided“ şi „Nothing Else to Do“ sînt cîntece de dragoste găsită sau pierdută, aşa cum se făceau ele cîndva – atmosferice, tranchilizante, intoxicante, abisale, nocturne: „There was nothing else to do but fall in love…“. 
 
Produs de acelaşi Ben Hillier, Fast Food are, în ciuda unei senzaţii persistente de déjà-vu pe care o respiră în general muzica artistei britanice, tot atîta magnetism ca şi Love Your Dum and Mad, fiind un album peste care 2015 nu va trece cu uşurinţă.  
 
Paul Breazu este jurnalist.