● Opeth, In Cauda Venenum, Nuclear Blast, 2019.

● IQ, Resistance, Giant Electric Pea, 2019.

Rock-ul progresiv a evoluat în valuri, alternînd perioade de apreciere aproape pop cu cele de ridiculizare drept preferință a aristocratului desuet: vezi și cele mai recente încadrări în categoria ironică dad-rock sau diversiunea mai politicoasă adult contemporary. Fiecare deceniu a avut o mînă de trupe care au scos genul din izolare și l-au dus pe marile scene, complăcîndu-se apoi în reciclare. O iterație durează puțin peste zece ani și ciclul pare să aibă consecvența ciclurilor economice – o recurentă și persistentă campanie „Make prog great again“ în care moștenirea strămoșilor este respectuos actualizată cu idei contemporane. Recent au apărut albume spectaculoase a două dintre trupele care au condus această campanie în două dintre iterațiile menționate – britanicii IQ au făcut-o în anii ’80 preluînd ștafeta Genesis; Opeth au făcut-o douăzeci de ani mai tîrziu ca outsider-i (imigranți dinspre death metal-ul suedez nouăzecist).

Probabil că iterațiile se scurtează pe măsură ce transformările industriei devin tot mai rapide, însă valul pe care navighează Opeth stă cu coama sus de vreo trei albume încoace. Cei interesați pot scormoni și în restul portofoliului – la momentul curent, faza prog rock a trupei durează deja mai mult decît a durat cea de metal extrem, iar astăzi Opeth reușesc să-și monetizeze munca în ambele comunități – pe noi ne-au vizitat atît la Rockstadt Extreme Fest, cît și la Artmania.

In Cauda Venenum este primul album al trupei cîntat în suedeză – aceea e varianta originală, cea în engleză fiind o „adaptare“ cu cadență vocală puțin diferită, însă recomand versiunea suedeză pentru plusul de naturalețe. O decizie-cheie a trupei a fost să schimbe frecvent producătorii, evitînd monotonia care a frînat ocazional evoluția genului. Albumele lor recente au trecut prin mîinile lui Steven Wilson (progresist prin excelență), Tom Dalgety (mai aplecat spre pop-rock), Jens Bogren (din zona death metal), în consecință fiecare album ține în linii mari de prog rock fără ca piesele să reproducă rețete ușor de depistat. Opeth aplică o tactică necesară longevității, profitînd de un oarecare vid de putere rămas în spațiul prog rock la începutul mileniului. Noul album substituie componenta psihedelică a precedentelor materiale cu un ingredient sugerat înainte prin titluri – ceva din metalul gotic grav nouăzecist, o influență de la începutul carierei trupei reintegrată acum cu ajutorul clapelor operatice. Liderul Mikael Åkerfeldt promitea așa ceva cu ocazia vizitării Castelului Bran în preajma concertului de la Rîșnov din 2017 – se pare că nu a fost o glumă de complezență.

Britanicii IQ au fost puntea peste anii ’80 între Genesis și Arena, iar astăzi se încăpățînează să evite pastila pop care a accesibilizat unele dintre materialele principalilor competitori, Marillion. Deși IQ au cedat acestei ispite cîndva la finele anilor ’80, de atunci albumele lor sînt ostentativ de lungi, vaste în durată și tematică, orchestrate laborios, încercînd să acopere toate problemele planetei, formulînd sentințe și teoreme. Resistance bifează toate aceste caracteristici, dar nu știu unde se mai găsește în zilele noastre capacitatea de concentrare solicitată de un album de două ore (unele piese au 20 de minute). Celor de la IQ nu le pasă, raportarea lor la public are origini mai puțin democrate, din vremuri cînd scena era un piedestal de pe care se ofereau discursuri, iar trupele rock aveau altă misiune decît a distra publicul. Noul album denotă și ceva gravitate apocaliptică – prefer să nu investighez relația dintre titlul Resistance și principala preocupare recentă a britanicilor.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.