● Broadcast, Berberian Sound Studio OST, Warp Records, 2013.

În dimineaţa zilei de 14 ianuarie 2011, Trish Keenan, vocalista unui grup englez, era ucisă la numai 42 de ani de o boală stupidă, provocată de un virus cu un nume şi mai stupid. Keenan lăsa în urmă patru albume făcute cu Broadcast – numele trupei despre care vorbeam mai devreme –, care săpau o nişă extrem de particulară în muzică, tributară, în esenţă, psiho-geografiei britanice, dar şi unei pasiuni aproape excentrice a membrilor formaţiei pentru operele unor Ennio Morricone, Goblin sau Lubos Fiser, creatorul fabuloasei coloane sonore pentru Valerie and Her Week of Wonders, şi pentru un sertar sonor numit library music.

Cînd regizorul Peter Strickland (Katalin Varga) a început să lucreze pentru cel de-al doilea film al său, Berberian Sound Studio, alegerea trupei Broadcast ca autoare a soundtrack-ului a fost, privind în spate, una firească. Ultimul album al formaţiei lui Trish Keenan, făcut împreună cu Julian House, creierul proiectului „The Focus Grup“ şi al unui label, Ghost Box, pentru care a fost inventată una dintre cele mai obsedante sintagme din vocabularul criticii ultimilor ani, hauntological music, părea preambulul perfect pentru excursia lui Strickland în perioada de glorie a cinematografului giallo, extravagantul club al thriller-elor all’italiana, pe care regizori precum Dario Argento sau Lucio Fulci, printre alţii, le-au transformat în comori audiovizuale. Cu atît mai mult cu cît povestea e cea a unui inginer de sunet plecat din Anglia pentru a o lua razna în studiourile acelor atît de suprarealiste, ultrastilizate şi mega-amatoriceşti filme de groază fabricate în Italia.

Compusă şi înregistrată în mare parte înainte de moartea lui Keenan, coloana sonoră a BSS funcţionează şi în afara filmului, chiar dacă, din cele 39 de piese de pe disc, doar cîteva depăşesc durata de un minut. Broadcast a inventat un trip sonor care pastişează cu afecţiune şi ironie complice soundtrack-urile genului. Dacă muzica de astăzi e fantoma muzicii de ieri, reţetarul folosit de trupa britanică empatizează: orga aceea solemnă şi zombificată, pompînd aerul încărcat al unor biserici inexistente, vocile feminine, surse ale frivolelor frisoane de groază sau erotice, reverbul înnebunitor, corurile ininteligibile, bîzîitul iritant al unor avioane pilotate de însuşi maestrul Hitchcock nu s-au născut astăzi. Le-am auzit la toţi autorii de muzică din interiorul bulei filmului de suspans (nu ezitaţi să treceţi giallo pe listă), de la Bernard Herrman la Bruno Nicolai, de la amintitul Morricone la Goblin.

La fiecare dintre ei, atît de particularizabile încît să nu le poţi confunda. E doar unul dintre motivele pentru care impecabilul şi impresionantul soundtrack compus de Broadcast e apt să ne activeze glanda aceea de fiinţe mai retro-cronofage astăzi ca niciodată, imersate într-o nostalgie căreia îi întîlnim foarte rar obiectul şi adormite în adoraţia a tot ceea ce înseamnă simbolistică/vizualistică cvasi-/pseudo-ocultă. Adăugaţi la toate acestea oximoronul unei bîntuiri dezirabile, ca toate bîntuirile vremurilor pe care le trăim: deliciul morbid de a te întîlni la tot pasul cu fantoma delicată a moartei Trish Keenan.

Paul Breazu este jurnalist.