Spionajul românesc
În multe țări din lume deja s-au scris istorii (independente) ale serviciilor secrete și ale serviciilor de spionaj. Istorici și jurnaliști au pus pe hîrtie date și întîmplări despre importante și temute instituții ca Mossad, CIA sau MI6. Și în România au fost făcute unele asemenea istorii, dar, în general, au fost însoțite de controverse și suspiciuni că n-ar fi prezentat adevărul curat, că ar fi încercat cosmetizări ale faptelor și, implicit, manipularea cititorilor. Anul trecut, în colecția de istorie a Editurii Corint a fost publicată lucrarea lui Florian Banu, De la SSI la SIE – o istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist. O lucrare groasă și densă, prefațată de Mihai-Răzvan Ungureanu (cine altcineva ar fi putut s-o facă mai bine și mai în cunoștință de cauză decît un istoric care a fost și director al SIE?). Un lucru important: istoria asta este dezbărată, pe cît se poate, de orice încărcătură ideologică. Sînt prezentate pur și simplu faptele, iar atunci cînd e cazul, autorul oferă și mai multe variante de interpretare ale acelorași întîmplări, așa cum e de exemplu povestea celebrei rețele Caraman, care a reușit în anii ‘60 să infiltreze cu succes structurile NATO, după unii, prin abilități extraordinare și mare profesionalism, după alții, pe fondul unor interese ale serviciilor de contraspionaj franceze care nu s-au străduit s-o anihileze.
Cartea cuprinde și biografiile șefilor spionajului românesc din vremea comunismului, de la Serghei Nikonov și Vasile Vîlcu pînă la Nicolae Pleșiță și Aristotel Stamatoiu. Desigur, în toată această perioadă, spionajul a fost un departament al Securității aflat, ca și instituția-mamă, sub controlul partidului comunist. Căci, în ciuda unor impresii, rareori Securitatea s-a abătut de la „sarcinile trasate“ de conducerea partidului. La începutul anilor ’70, cînd, din pricini neelucidate, Securitatea a început să facă unele dosare despre consulturile medicale și viața privată a însuși secretarului general al partidului, a ieșit un scandal enorm, iar Ceaușescu a făcut epurări în conducerea instituției, trăgîndu-l pe linie moartă pentru o vreme chiar pe abilul general Nicolae Pleșiță (care pe atunci era responsabil cu paza sa).
Există totuși o diferență clară, ce reiese din această carte, între primii șefi ai spionajului din anii de început ai comunismului, care erau croiți și lucrau după un calapod sovietic, avînd în primul rînd calitatea de a fi total atașați ideilor cominterniste și luptei de clasă, și ultimii șefi, care începuseră să pună accent și pe pregătirea profesinală. Dar, în întreaga istorie a Securității și mai ales în activitățile de spionaj ale acesteia, după cum observă Florian Banu, a existat o dilemă perpetuă: „În selectarea viitorilor ofițeri ar trebui să primeze originea socială și apartenența la PCR sau calitățile înnăscute și buna pregătire profesională?“ Spre sfîrșitul perioadei comuniste, devenise tot mai greu ca agenții trimiși în Occident pentru spionaj să mai creadă în idealurile partidului și să nu devină conștienți de diferențele dintre capitalism și comunism. În cele mai multe cazuri, intrau în activitatea de spionaj din oportunism, pentru diverse avantaje materiale și sociale. Așa se explică și fenomenul defectorilor care a început să se manifeste în mod special în anii ’80. Un capitol întreg e dedicat de Florian Banu unor asemenea întîmplări. Nu atît dezertarea lui Pacepa, despre care autorul nu consideră că e cazul să mai intre în detalii, cît trecerile în cealaltă „tabără“ a numeroși alți ofițeri de informații sînt descrise cu amănunte foarte interesante. Există și o împrejurare în care un astfel de ofițer a fost aproape obligat să dezerteze și să ceară azil politic în Statele Unite, din cauza incompetenței șefilor lui de la București. În regimul comunist, defectorii erau în general acuzați de trădare și condamnați în contumacie, de către tribunalele militare, la moarte și la confiscarea averii. Și în legătură cu acești defectori există o dilemă clasică, anume, dacă trebuie considerați trădători sau eroi. Florian Banu nu se aventurează să se situeze de o parte sau de cealaltă, limitîndu-se la a prezice că, în asemenea cazuri, „dilema trădători sau eroi va primi, probabil, răspunsuri contradictorii și în viitor, ca și în prezent“.
În fine, un capitol captivant este cel în care se descrie ampla operațiune, desfășurată pe parcursul a mai bine de un deceniu, de „influențare pozitivă“ a savantului de origine română Henri Coandă, căruia securiștii îi dăduseră și un nume de cod, „Hera“. Speculînd vechi prietenii și atașamentul față de țara sa natală, serviciul de spionaj comunist a reușit prin agenții săi să-l determine încetul cu încetul pe marele savant să înceapă o colaborare cu autoritățile române. În cele din urmă, Henri Coandă a ajuns chiar să se întîlnească la București cu Nicolae Ceaușescu. Printre alte proiecte de colaborare, savantul i-a propus lui Ceaușescu un program ambițios de creare a unei industrii aeronautice militare românești. În schimb, numele lui Coandă a început să fie promovat și cunoscut în România comunistă (ceea ce ar fi fost oricum un lucru normal, avînd în vedere personalitatea excepțională a savantului).
Mai degrabă o istorie în sens academic decît o lectură de vacanță cu povești de spionaj, cartea lui Florian Banu e plină de informații și întîmplări care merită să fie, măcar astăzi, cunoscute.
