La Craiova s-a desfăşurat, între 23 aprilie şi 4 mai, cel de-al nouălea Festival Internaţional Shakespeare, ediţie care a marcat, de asemenea, 20 de ani de la înfiinţarea sa. Subtitlul actualei ediţii a fost „Un Shakespeare al tuturor“ – program şi criteriu eclectic, care au permis întîlniri şi descoperiri multiple.

Zile de ploaie, zile cu soare timid, dar zile de teatru şi de intensă bucurie. Festivalul de la Craiova nu ne-a dezamăgit nici de data aceasta. O expoziţie de fotografii în foaierul teatrului, semnată de Maria Ştefănescu şi Sorin Radu, ne-a reamintit că marile spectacole shakespeariene din ultimii ani nu au lipsit de pe scena craioveană, că pe aici au trecut mari regizori. Şi o parte dintre ei au revenit şi anul acesta, aduşi de bagheta magică a neobositului său director, Emil Boroghină, a cărui energie se hrăneşte fără îndoială din stofa viselor shakespeariene.

Vînătoarea rituală a cerbului dincolo de oglindă

Festinul a fost deschis de „rudele“ apropiate ale marelui Will, trupa Globe din Londra, cu Mult zgomot pentru nimic, spectacol jucat în scuarul din faţa teatrului, unde s-a inaugurat statuia dramaturgului, semnată de sculptorul Rodion Gheorghiţă. Spectacolul englezilor era spumos, plin de verva zîmbitoare a acestei comedii renascentiste. Gonit de ploaie pe treptele ample ale foaierului teatrului, spectacolul de a doua zi a cîştigat în limpezime: versurile se înălţau cristaline, subliniate de dicţia perfectă a actorilor londonezi. În aceeaşi seară am revenit la Silviu Purcărete: în sala mare se juca Cum vă place, realizat cu actorii Teatrului Naţional din Budapesta. Un spectacol de o mare bogăţie de sensuri, de imagini şi în acelaşi timp de o mare subtilitate, întunecat şi surîzător, de un umor disperat, dar păstrînd undeva o oază de lumină. Pădurea Ardenilor a dispărut aproape, e un spaţiu mental, în spatele unui perete transparent, unde apar o pianistă cu părul cărunt, un cîntăreţ din flaut şi cîteva trestii pe marginea unei ape pe care o bănuim molcome... (decor de Helmuth Stürmer, costume: Dragoş Buhagiar, muzica: Vasile Şirli). O realitate dincolo de oglindă, instabilă şi fragilă. Dar cheia aceasta de lectură nu intervine imediat; mai întîi sîntem pe o scenă, actorii îşi încearcă costumele, intră în personaje. La o oglindă de machiaj, doi tineri actori vor deveni treptat, în faţa noastră, Rosalinda şi Celia, după principiul elizabethan al rolurilor feminine jucate în travesti. Aici însă feminitatea e marcată prin cîteva semne exterioare, fără să vrea să creeze iluzia sa perfectă. Ar putea fi grotesc, dar Rosalinda, băiat sau fată travestită în bărbat, îl tulbură pe junele Orlando, fără să-şi piardă caracterul masculin evident. Tulburarea vine tocmai din această ambiguitate asumată. Jocul cu inversarea sexului continuă cu Jacques melancolicul, rol care e preluat aici de o actriţă. Celebrul monolog al celor şapte vîrste ale omului este un recital al solistei, vibrant, puternic, căreia îi răspunde un cor ce reia şi amplifică replicile, şi totul se stinge treptat pe cea de-a şaptea treaptă. Actorii vin şi revin între cele două planuri, spaţiul mental al iluziei şi podeaua prăfuită a unei realităţi, ce se afirmă la rîndul ei teatrală. Natura însăşi e umanizată şi teatralizată – un cerb mitic sau o mască integrală traversează pădurea, motivul vînătorii e frecvent la Shakespeare, elegant şi complice, o turmă de oi sau de căpriţe, de fapt cîteva fete cu plete blonde, pe care le dezmiardă protector un baci cu un cojoc mocănesc, un soi de pastorală carpatină, binevenită pe această scenă, unde hotarele între lumi şi genuri nu sînt bine definite. Un Cum vă place plin de culoare, dar şi de neguri, de invenţie, dar fără iluzii... În cele din urmă, un soi de mariage pour tous reuneşte această lume dezabuzată, unde trestiile de baltă au înlocuit pădurea de altădată... În spatele măştii împăciuitoare din final se ascunde un rictus scrîşnit cu eleganţă...

When the day was ours...

Într-o singură seară, doi Richard ne-au confruntat cu problema transferului cultural, tematică postcolonială introdusă de scrierile despre orientalism ale unui Edward Said, printre alţii. Adică Occidentul e obligat să inverseze perspectiva, să nu se mai vadă ca centru al lumii, ci aşa cum e văzut el din cealaltă parte „periferică“ a globului. Tematică ilustrată de spectacolul Teatrului Naţional din Beijing, China, un spectacol Shakespeare „sinologizat“, asimilat după moda şi sensibilitatea chineză, sau a unui teatru vechi de cîteva secole şi care a descoperit teatrul occidental la începutul secolului trecut. Fascinaţia, dar şi repulsia între Occident şi Orient e evidentă. Deja prin anii ’30 Mei Lanfang, actor chinez tradiţional, îi fascinase pe Meyerhold, Brecht, Stanislavski, Eisenstein. Mai aproape de noi, Ariane Mnouchkine a propus un ciclu Shakespeare influenţat de teatrul asiatic, japonezul noh şi dansurile kathakali. Fără să poată să fie identificat cu nici unul din aceste genuri, doar un teatru asiatic văzut de Mnouchkine, acest Richard al III-lea jucat de chinezii din Beijing a surprins multă lume, căci se situa între două lumi, mai degrabă cea a tradiţiei teatrului chinez: scena aproape goală, cu cîteva elemente de decor, costume somptuoase, machiaje viu colorate, elemente muzicale şi de mişcare tipice. Teribila istorie a sîngerosului rege britanic a devenit o poveste despre şefi războinici tumultuoşi, ca în filmele istorice japoneze sau chineze, pe care ochiul nostru european le contopeşte în aceeaşi aură exotică. Un spectacol îngrijit în detalii, dar nu destul de straniu ca să ne tulbure. Dimpotrivă, venită din Africa de Sud, Cape Town, din aria culturală engleză, aşadar, o Tragedie a lui Richard III-lea (regia Fred Abrahamse), jucată de trei actori, ne-a ţintuit pe scaune fără răsuflare. Un spectacol minimalist, un spaţiu obscur, cu un podium în fundal, pentru cîteva intervenţii (se juca în sala Studio), de o violenţă calculată, un joc calibrat la milimetru: trei actori jucau toate personajele, cu măşti şi cîteva elemente de costum. Un fabulos Richard al III-lea (Marcel Meyer), într-un costum negru, vag militar, stil „Cămăşile negre“, atletic, doar cu un braţ imobilizat (în vreme ce Richard-ul chinez era cînd şchiop, cînd ghebos) şi care putea să dispară, absolut de neidentificat, în spatele măştii unei nefericite regine. Fără nici o modernizare ostentativă, ultima replică răsuna teribil în întunericul sălii: „The day is ours. The bloody dog is dead...“ Cu aceste cuvinte s-a anunţat la BBC, în 1945, moartea lui Hitler.

Cele două feţe ale puterii şi arta de a manipula mulţimea

Două alte spectacole cu ceea ce shakespearologii numesc o problem play ne-au deplasat, în mod evident, în sfera politicului. Măsură pentru măsură, adus de Teatrul Vahtangov din Moscova, în regia lui Yuri Butusov, era un spectacol amplu, în tente de alb-negru spre cenuşiu, care se deschidea pe imaginea unei scene năpădite de deşeuri, sticle goale şi gunoaie. Oraşul e pradă desfrîului şi viciilor. Odată cu instalarea lui Angelo, de către Ducele cel bun, care i-a cedat frîiele puterii pentru o vreme, oraşul va fi purificat. Într-un spectacol montat de Ostermeier cu aceeaşi piesă, pe care l-am văzut la Paris în 2012, scena era curăţată radical, nemţeşte, cu un furtun cu apă. La ruşi, scena e curăţată cu mături uriaşe, lopeţi vîrtoase. Acelaşi actor joacă cele două personaje: în alb – Ducele cel bun, şi în negru, costum modern, cravată – Angelo, tiranul puritan. Dar amîndoi o rîvnesc pe frumoasa Isabella şi totul sfîrşeşte, de fiecare dată, cu o tentativă de viol şi rîsul isteric al victimei. Ideea e clară: tiranul şi ducele permisiv nu sînt decît cele două feţe ale puterii. Vezi Hannah Arendt, care explica, în studiul său despre sistemul totalitar, că dictatura şi propaganda sînt cele două feţe ale aceleiaşi medalii. Iuliu Cezar, jucat în festival de Teatrul Dramatic din Erevan, în regia lui A. Khandikyan, este un text politic prin excelenţă: vorbeşte despre tiranie, asasinat politic, revoluţie, război civil. Nu cunosc un alt exemplu de manipulare a maselor mai aproape de perfecţiune ca discursul lui Marc Antoniu în faţa cadavrului lui Cezar, amintind binefacerile celui răpus şi refrenul său obsesiv: „...dar Brutus spune că iubea puterea şi Brutus e un bărbat cinstit.“ Bineînţeles, mulţimea se întoarce răzbunătoare contra lui Brutus... Am văzut, prin 2009, un spectacol montat de American Repertory la Cambidge, SUA, de un regizor francez, Arthur Nauzyciel, un Iuliu Cezar în costume moderne. Fără nici un alt semn de actualizare ostentativă, piesa părea că se desfăşura la Casa Albă. Nimic din toate acestea în spectacolul venit de la Erevan: un decor prăfuit, cu tot soiul de busturi, garduri din plasă de sîrmă, misterioase personaje deghizate în Pierrot, un felinar fatal sub care se săvîrşeau toate crimele şi un Brutus blajin şi obosit sub povara anilor... fără îndoială, cinstit şi el.

Am părăsit festivalul lăsînd în urmă, cu regret, cîteva alte spectacole, cu o ultimă amintire din fantezia onirică a lui Korsunovas după Furtuna, Miranda. Mai puţin delirant barocă decît visul lui Purcărete – Prospero din spectacolul său de acum doi ani, Miranda e o ipoteză despre un exil şi magia neputincioasă a unui bătrîn tată. Spectacolul e jucat în două personaje: un Prospero afabulator şi proteic, şi o fiică, Miranda, handicapată, contaminată de un spirit monstruos, Caliban şi Ariel în acelaşi timp. Cîteva vagi aluzii politice, mantia de ofiţer sovietic ce o vîntură bătrînul profesor, închis în bilioteca sa, frînturi dintr-un discurs demagogic ne trimit deja cîteva indicii despre acest exil misterios. E o lume puţin ca la Bulgakov, dar... organele-s sfărmate şi maestrul e nebun. Şi ne întoarcem la ipoteza lui Purcărete, la o furtună sub un craniu, sau despre puterea subversivă a visului...

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de recherche sur l’intermédialité et les arts du spectacle, CNRS, Paris.