Fără nici o autoflatare, cei care frecventează Le Salon du Livre de la Paris – intelectuali, cititori de literatură din diaspora mai veche sau mai nouă – găsesc în prezenţa României un reper anual jubilatoriu. Ţi se aduc, pe tavă, cărţi de acasă – la Paris nu există o librărie românească! Ţi se aduc, pe scena pe care o atingi cu mîna, scriitori rîvniţi – uneori ai şansa să ţi-i faci prieteni. Eşti părtaş, în direct, la dueluri de idei, la formule spirituale găsite cu talent în clipă sau pregătite, „premonitoriu“, dinainte. 
 
Jubilezi şi ridici din sprîncene auzind cum, la provocarea lansată de Matei Vişniec la o masă rotundă – „după 25 de ani de democraţie, societatea românească aşteaptă încă să-şi vadă libertatea transformată în civilizaţie“ –, jurnalistul Bernard Guetta răspunde printr-o butadă de… occidental: „Uitaţi-vă un pic la Polonia, polonezii au devenit cu toţii nişte mic-burghezi, ce păcat! Ce păcaaat că lucrurile se schimbă atît de repede…“ 
 
Jubilezi auzind-o pe Simona Popescu spunînd, la masa rotundă dedicată literaturii feminine, „On porte les deux sexes en nous“, după care îşi exhibă singura ei bijuterie – un căluţ de mare, unicul mascul creat de natura-mamă cu funcţia eminamente feminină de a fi incubator pentru ouă…
 
Resimţi apoi empatie şi nedumerire în faţa splendidelor lamentaţii cărtăresciene. Oscilezi între jocul său de-a luciditatea: „În Franţa, după 20 de cronici fulminante, m-a uitat toată lumea“ şi seducătoarele sale profesiuni de credinţă: „Scriu cărţi ca să trăiesc în ele. Am nevoie de timp, e ca-ntr-o căsnicie; aşa cum te obişnuieşti cu femeia lîngă care trăieşti.“ 
 
Vibrezi la ce spune traducătoarea Laure Hinckel într-un dialog literar cu Simona Sora despre Sara de Ştefan Agopian, proaspăt publicată în Franţa: „M-am luptat pentru această carte din 2003. Lumina e personaj principal. Cuvintele sînt sculptate în lumină.“ 
 
Descoperi că Levantul lui Cărtărescu a putut fi tradus în franceză – ce utopie! – şi publicat de P.O.L. Iar cel care l-a tălmăcit, Nicolas Cavaillès, este nu doar unul dintre cei mai importanţi specialişti în Cioran – a îngrijit, în Franţa, ediţia Pléiade a „Operelor“ –, dar este şi un scriitor sensibil, misterios: primul său titlu, „Vie de monsieur Leguat“, a obţinut premiul Goncourt pentru nuvelă în 2014. 
 
Jubilezi adînc că Eminescu are şansa să pătrundă, în sfîrşit, în imaginarul cititorului francez graţie „portretului cubist“ pe care i-l face Florina Ilis în romanul Vieţile paralele, tradus de Marily Le Nir.
 
Eşti de acord că scriitori importanţi (ca şi alte personalităţi culturale) îşi întorc din nou faţa spre ICR: Mircea Cărtărescu a revenit la Paris, prin ICR, după o absenţă remarcată în 2013, cînd România a fost ţară invitată. Una din explicaţii ar putea fi poziţia cumpănită a preşedintelui ICR, Lilian Zamfiroiu: „Noi nu ne putem supăra în nici o situaţie pe artişti sau pe scriitori. Ca manager cultural, trebuie să gestionez bani publici pentru a promova valori, indiferent de opţiunile sau nemulţumirile lor politice“. 
 
Între nenumăratele plusuri posibile, există şi o listă de minusuri? I-am întrebat pe unii dintre participanţii la Salon du Livre, ediţia 2015, ce li s-a părut reuşit în prezenţa României şi ce ar mai fi de îmbunătăţit.
 
Dinu Flămând: „O ediţie realmente animată, prin dezbaterile ce s-au succedat la mesele rotunde organizate chiar în incinta standului. Apar tot mai multe traduceri din autori români, unele chiar din iniţiativa unor editori care nici nu au recurs la programul ICR de finanţare. E cazul extraordinar al acestei monumentale Tsiganiada, transpusă în octosilab de Françoise Mignot-Tauran, după o traducere literală semnată de trei români. Entuziasmată de originalitatea epopeii transilvane, dar şi din dorinţa de a face în ciudă clişeelor care vehiculează imagini stereotipe despre prezenţa romilor în Franţa, inimoasa traducătoare a tipărit pe proprie cheltuială acest op de peste 600 de pagini. Şi a obţinut o subtilă prefaţă de la Patrick Quillier, autorul monumentalei antologii Pessoa, tipărită în colecţia «Pléiade» de la Gallimard. Pe lîngă numele cunoscute (Vişniec, Banu, Basarab Nicolescu, Matei Cazacu), noi autori români care scriu în franceză sînt descoperiţi de editori (Sanda Voïca, Irina Teodorescu). Dar pentru a realiza o «masă» vizibilă în librării, adică un mare raft cu literatură română, ar trebui înmulţit cu trei sau cu patru numărul actualelor traduceri.“ 
 
Magda Cârneci: „În ultimii ani, standul românesc de la Salon du Livre din Paris mi se pare că merge crescendo, mai ales după 2013, cînd România a fost ţară invitată. S-a creat, de asemenea, o mică comunitate culturală, un public fidel, mai ales român, care se întîlneşte an de an la standul organizat de ICR, un reper stabil şi respectat pentru intelectualii români care trăiesc în Franţa. O mai mare varietate a moderatorilor ar fi totuşi de dorit în viitor, poate şi din rîndul tinerilor români care fac masterate şi doctorate în Franţa. Poate şi mai mulţi invitaţi francezi la dezbateri, jurnalişti şi critici literari, nu doar editori, cum a fost cazul, în general, anul acesta. Iar cînd în public vor fi mai mulţi francezi decît români, vom putea spune că am reuşit un pariu dificil. O problemă care mi se pare încă nerezolvată este încurajarea editorilor străini de a publica autori care sînt consideraţi importanţi în România, şi nu doar, sau mai ales, pe cei pe care hazardul întîlnirilor cu traducători români şi hazardul gusturilor personale li-i aduce în cale.“
 
Petre Răileanu: „Pavilionul românesc a devenit în zilele Salonului o veritabilă agora, iar intervenţiile au fost momente de reflecţie şi de convivialitate. Am fost bucuros să pot participa la promovarea romanului Esclaves sur Uranus (Robi pe Uranus, Humanitas, 1992 şi 2012), de Ioan Popa, şi să constat entuziasmul sincer şi documentat nu numai al editorului (Michel Carassou) şi al traducătoarei (Florica Courriol), dar şi al jurnalistei Aurélie Julia, autoarea unei cronici în prestigioasa Revue des Deux Mondes.
 
Aş vrea să remarc, dincolo de profilul variat al autorilor prezenţi, importanţa acordată pentru prima dată traducătorilor francezi. Buni profesionişti, devotaţi şi generoşi, ei sînt adevăratul «centru de putere», factori de influenţă în relaţia dintre scriitorii români şi editorii francezi. Merită menţionată iniţiativa aventuroasă – dar reuşită – a editurii Vinea, prezentă cu nouă cărţi de poezie în ediţie bilingvă, acoperind o arie temporală şi stilistică vastă, de la Geo Bogza la Şerban Foarţă, de la Nicolae Breban la Aurora Cornu, de la Robert Şerban la Angela Marinescu.“ 
 
Nicolas Cavaillès: „Standul României a fost unul consistent, cu multe evenimente şi cărţi, şi bine plasat. Din cîte am văzut, a atras mulţi francezi care nu aveau nici o legătură anterioară cu România. Au fost prezenţi mulţi scriitori de mare anvergură (români, dar şi francezi, precum Geneviève Fraisse), cu comunicări de mare interes; dar ar fi fost bine, poate, să fie şi cîţiva mai tineri. Din păcate, unele traduceri recente în franceză lipseau total, altele nu se găseau decît în două-trei exemplare. S-a ţinut însă seama de traducători, ei fiind invitaţi la mai multe dezbateri.“ 
 
Simona Popescu: „Standul românesc mi s-a parut bine plasat (chiar lîngă cel al ţării invitate, Brazilia), luminos, elegant, cu multe cărţi. Mă bucur că am avut prilejul să vorbesc (alături de Sebastian Reichmann, Bogdan Ghiu şi Dinu Flămând) despre Gellu Naum în 2015 – anul în care sărbătorim centenarul acestui important suprarealist european, nu doar român. Am aflat şi că Zenobia, dar şi o antologie de poezie, vor fi publicate în lunile următoare la editura Non Lieu. Apariţia cea mai spectaculoasă, din punctul meu de vedere, ca mare admiratoare a lui Ion Budai Deleanu, a fost traducerea în franceză (cu note şi explicaţii) a fabuloasei epopei Ţiganiada.“ 
 
Matei Vişniec: „Mi se pare că a fost o ediţie reuşită, deşi s-au vîndut mai puţine cărţi decît anul trecut. Dezbaterile la care am asistat eu mi s-au părut foarte interesante. Poate că în viitor ar trebui aduşi şi mai mulţi autori tineri… În orice caz, sper ca ICR-ul să continue să subvenţioneze traduceri şi editări în străinătate, fără acest sprijin financiar mă tem că imaginea culturală a României ar intra într-o eclipsă…“ 
 
Florica Courriol: „Ca traducător, mi-au mers la inimă toate mesele rotunde legate de traducere, de lansarea unor traduceri recente din literatura română, uneori chiar în prezenţa editorilor francezi, şi am apreciat în mod deosebit participarea unor personalităţi franceze la mesele rotunde. Minusul ar fi că nici un autor român nu a fost inclus în manifestările generale ale Salonului, dincolo de organizarea strict românească. Dar cred că asta nu depinde de organizatorii români, ci de francezii care nu iau în considerare «vocile» României. Aici ar mai putea fi făcut un efort, după părerea mea.“ 
 
Jean-Louis Courriol: „Ar trebui o cooptare a comparatiştilor francezi pentru a integra astfel operele româneşti în circuitul european.“
 
Monica Salvan: „Cu un stand foarte bine situat şi vizibil, o editoare franceză de poezie mi-a spus că literatura română are o prezenţă remarcată. La întîlnirea foarte tonică cu Matei Vişniec („Carte blanche à Matei Vişniec“), am avut surpriza să constat că unul dintre invitaţii săi era chiar Dominique Dolmieu, directorul Maison d’Europe et d’Orient. S-a vorbit astfel încă o dată despre expoziţia de afişe şi fotografii teatrale din secolul al XIX-lea pe care Muzeul Literaturii Române din Iaşi o prezintă la MEO, Paris, pînă pe 3 aprilie.“ 
 
Laure Hinckel: „Standul României mi s-a părut foarte frumos: mi-au plăcut desenele în acuarelă în jurul cuvintelor din temă, pe fond alb. A fost şi foarte bine plasat, lîngă standul ţării invitate, în calea scuarului culinar care atrage mult public şi în vecinătatea Institutului Francez. Mi-aş fi dorit ca masa cu titlurile româneşti traduse în franceză să fie mai uşor de găsit şi să fie mai încăpătoare, asta ar fi atras atenţia celor care n-au nici o legătură cu limba română. Mesele rotunde au avut subiecte interesante şi au fost animate de moderatori foarte buni (Bogdan Ghiu, Simona Sora, Aïda Valceanu, Magda Cârneci…).“ 
 
Simona Sora: „Un Salon du Livre la care s-au lansat Le Levant de M. Cărtărescu şi Sara de Şt. Agopian în franceză e, din start, unul special. Dacă adăugăm faptul că s-au discutat zeci de cărţi cu zeci de autori români veniţi din Franţa sau din România, nu putem fi decît bucuroşi că existăm pe harta literară europeană. A fost un stand românesc frumos şi viu, cu evenimente din jumătate în jumătate de oră, cu o vizită princiară şi cu o grijă (a ICR şi a Centrului Cărţii) deopotrivă decisă şi discretă. 
 
Poate ar fi fost important să existe un raft cu toate traducerile din română în franceză din ultimii ani. Am aflat, de pildă, abia la întoarcerea de la Paris că a apărut un volum de poezie, Trois poètes roumains (Ileana Mălăncioiu, Matei Vişniec, Constantin Acosmei), tradus de Nicolas Cavaillès la Editions du Murmure. Un volum important, care ar fi trebuit văzut, discutat, măcar pomenit la Salon du Livre. Şi cine ştie cîte or mai fi? Ar trebui făcută o centralizare a acestor traduceri, poate aşa cum face Librăria Franceză din Bucureşti, care pune alerte pe site-urile editurilor, sau pur şi simplu strîngînd rîndurile, informîndu-ne reciproc, doar nu sînt aşa mulţi cei traduşi. 
 
Şi mai e ceva: e absolut obligatoriu un pact de coabitare, atunci cînd se stabilesc evenimentele şi participările la acestea ale diferiţilor oameni de cultură, fatalmente diferiţi, cu opinii şi situări divergente în chestiuni ideologice, politice, literare. Nu trebuie să ne iubim, trebuie doar să putem conversa civilizat şi eficient. Eu asta am învăţat la Dilema veche şi pentru asta îi sînt, în continuare, recunoscătoare şcolii de presă de acolo.“  
 
În loc de concluzie: reuşitele sînt nenumărate cînd scopul e să te bucuri de scriitorii care au venit, de cărţile care au fost puse pe rafturi, de ideile fecunde care s-au născut în dialog. În acelaşi timp, te doare inima să vezi francezi care se îndepărtează prea repede de standul României, dezamăgiţi că, la o privire rapidă, nu văd decît titluri într-o limbă care nu le spune nimic. Masa cu titluri româneşti era, într-adevăr, generoasă. Puţinele traduceri de literatură română în franceză prezente pe stand n-au avut, practic, nici o vizibilitate. 
 
În condiţiile în care oricum noi, între noi, ştim deja că sîntem extraordinar de buni, rămîne, în final, o întrebare fundamentală, cînd e vorba de participări la tîrguri de carte internaţionale: noi pe cine vrem să convingem?  
 
Cristina Hermeziu este jurnalistă şi doctor în filologie. Din 2004 s-a stabilit la Paris.