Artista Dora García s-a născut în Spania. În tinerețe s-a mutat la Bruxelles, unde a trăit timp de 16 ani. A participat în 2007 la Münster Skulptur Projekte cu o piesă de teatru în spațiul public, The Beggar’s Opera. Statutul social al artistului, contracultura, rezistenţa, marginalul, antieroul – au fost mereu cîteva dintre temele sale de lucru. În ultimii ani, artista a frecventat grupurile de lectură Finnegans Wake (The Joycean Society, 2013), a creat puncte de întîlnire pentru ascultători (The Hearing Voices Café, 2014) și a cercetat intersecția dintre performance și psihanaliză (The Sin­thome Score, 2013, Segunda Vez, 2018). În 2011 a reprezentat Spania la Bienala de artă de la Veneţia sau, mai bine spus, şi-a construit discursul în jurul inadaptării şi non-reprezentării. În toamna acestui an, în perioada 20 septembrie – 27 octombrie 2019, veţi putea vedea lucrări ale artistei la cea de-a treia ediţie a bienalei Art Encounters, la Timişoara. 

Lucrați cu cărți fundamentale. Sînteți o cititoare împătimită încă din copilărie?

Am crescut într-o casă cu multe cărți, dar asta nu înseamnă că automat ești un cititor al lor. Dar cînd ai lecturi înmagazinate, îți creezi un filtru cu ajutorul căruia percepi mai intens lumea, comparativ cu ființele sărace în lecturi. Realitatea devine una augmentată cînd ai toate aceste cărți citite în mintea ta. Din celebra carte Fahrenheit 451, de Ray Bradbury, înţelegi că personajele care citesc sînt diferite de celelalte, pentru că și-au dezvoltat un alt mod de a privi lumea din jurul lor.

De ce resimțiti ca pe o necesitate să lucrați cu cărţile, să le integrați în practica dumneavoastră artistică?

Muncești cu ceea ce iubești, vine foarte natural. Există o mare iubire între artele vizuale și literatură, o dragoste care nu este mereu una reciprocă.

În România, deseori aceste două teritorii sînt separate. Vorbeați despre iubirea artiștilor pentru literatură, dar nu și de situația inversă. Lumea literară este, cu excepții, bineînțeles, una conservatoare, gusturile artistice se opresc la începutul secolului 20. Este o situație pe care o întîlniți și în alte țări?

Am această reputație deja, că lucrez cu cărți și de aceea sînt uneori invitată la festivaluri de literatură. Am împărțit masa deseori cu scriitori. Și am fost impresionată de ignoranța lor atunci cînd vine vorba despre artă contemporană. De-a dreptul ostilitate! Cînd nu ești stăpîn pe un subiect, poți spune că vrei să afli mai multe, dar e șocant să primești un răspuns de tipul „Nu mă interesează și te urăsc“. Această ostilitate, am înțeles în timp, vine dintr-o înțelegere absolut eronată a readymade-ului, scriitorii îi consideră pe artiști niște personaje bogate care nu fac absolut nimic. Or eu sînt conștientă de viețile incredibil de precare ale artiștilor. Nu faci artă ca să fii bogat! Sînt foarte puțini artiștii bogați și, de fapt, mă îndoiesc că este chiar artă ceea ce fac ei. Da, există această percepție că artistul este un ticălos leneș care este plătit să nu facă nimic. În plus, lumea literară are și această siguranță de sine: că știe ce este arta, or eu nu știu nici un artist care să știe ce este arta. Dar ei știu, și știu și că ceea ce faci tu nu este artă, așadar tu ești un şmecher care îi păcălește, pretinzînd că ești artist. Bineînțeles că, în această mare de ignoranță, există scriitori care sînt interesați și care înțeleg. Un simplu exemplu, Don DeLillo. Sau Kafka, dacă îmi îndrept privirea spre trecut. Revenind, e incredibil că persoane atît de cultivate gîndesc așa.

Ceea ce am observat în România este că poeții sînt mult mai conectați la artă și la performativitate.

Absolut! Poeții sînt cei mai buni. Cunosc mulți poeți tineri implicați în activism, feminism, studii de gen, poeți care își publică poemele, dar care, mai ales, și le performează, sînt în contact cu lumea muzicii și cu cea a artelor vizuale. Iar mulți artiști vizuali scriu poezie. Există numeroase schimburi între aceste două lumi.

Ați vorbit puțin despre Fahrenheit 451 și mă gîndeam acum la ultima scenă din filmul celebru al lui Truffaut, o scenă extrem de performativă, în care oamenii, în lipsa cărților reale, devin ei fiecare cîte o carte, cartea nu moare, se întrupează. Dvs. întrebuințați des mediul performance-ului, iar această scenă celebră pare un motor pentru opera dvs.

Sînt multe lucruri importante acolo, cum ar fi ideea că a citi este o acțiune și asta este foarte evident în lucrarea mea video, The Joycean Society. Lectura nu este niciodată pasivă, este acțiune, mai mult – e acțiune politică. Iar cînd mă gîndesc la apropriere, am în minte canibalismul: cînd îți înfrîngi dușmanul îl mănînci și îi iei toate puterile. În această cheie antropofagică, în termenii lui Oswald de Andrade, văd lectura: cînd citești, mănînci cartea respectivă, o încorporezi, o întrupezi. Fiecare cititor este conștient de asta: nu ești aceeași persoană după ce îl citești pe Dostoievski. Mi s-a întîmplat ceva interesant odată, citisem în adolescență o carte de Ricardo Piglia și, aproape 25 de ani mai tîrziu, lucram la un proiect împreună cu un artist canadian și ne-am decis că trebuie să alegem o carte pe care am citit-o amîndoi, o carte-punct de plecare pentru colaborarea noastră; ne-am hotărît ca aceasta să fie Respirație artificială de Piglia. I-am mărturisit că nu mai țin minte nimic și că trebuie să o recitesc. Am recitit-o și am fost șocată: practic, fiecare lucrare pe care o realizasem pînă atunci avusese legătură cu această carte. Iar eu nu îmi aminteam absolut nici un detaliu. Fiecare dintre noi sîntem ceea ce am citit. Scena finală din Fahrenheit 451 nu e doar o metaforă, este un arhetip. Devii cartea pe care ai citit-o. Filmul este incredibil de actual, iar cartea absolut profetică.

Să vorbim despre Bienala de artă de la Veneția și de anul 2011, cînd ați reprezentat Spania la bienală. Ați simțit o anumită responsabilitate națională pe umerii dvs.? Este un context atît de diferit și problematic în comparație cu orice alt proiect expozițional, oriunde s-ar plasa el.

Am încercat tocmai să scap de această povară și să nu simt că reprezint Spania la Bienală. Nu am simțit nici o greutate. Sînt o ființă care gîndește total împotriva naționalismului. Nu înțeleg de ce ar trebui să fii mîndru că aparții unui loc. Proiectul meu la Veneția, intitulat Inadecvatul, a fost un comentariu în acest sens. Am făcut un efort enorm să scap de această apăsare. Am imaginat acest proiect expozițional ca pe unul de ocupare a pavilionului. Nu am vrut să ne amestecăm cu instituțiile, ci să folosim temporar acel spațiu. Am făcut un mare efort să nu am numele scris în pavilion, să nu ating zidurile lui: nu au existat texte explicative pe pereți, nume ori logo-uri. Inadecvată… în raport cu ideea de reprezentare, cu ideea de a fi purtătoarea unei misiuni diplomatice culturale, cu ideea de a fi creatoarea unei expoziții de mari proporții, cu ideea unui public care trece în goană dintr-un pavilion în altul și nu dedică mai mult de zece secunde unei lucrări, așa cum știm că se întîmplă la bienală. Ori inadecvată în raport cu politicile Bienalei de la Veneția. A fost o expoziție-protest, să înveți să reziști în fața tuturor acestor contexte la care ești expus într-o asemenea situație de bienală.

Care a fost reacția presei? Au fost comentarii diferite în presa internațională față de cea locală, spaniolă?

Reacțiile au fost unele oribile, atacuri la persoană în presa spaniolă, faţă de cronici entuziaste din partea presei internaționale. A fost un proiect complicat, am fost acolo aproape zi de zi de a lungul lunilor de bienală. M-am ocupat de tot, de organizare, de tururi ghidate, de medierea proiectului. Partea bună a fost că ministerul m-a lăsat să fac tot ceea ce vreau, a fost deschis.

Cum vă explicați atacurile la persoană din partea presei spaniole?

Misoginism, în primul rînd. Dacă aş fi fost bărbat, nu s-ar fi întîmplat nimic din toate acestea.

În cazul Bienalei de la Veneția fiecare vizitator vrea să se simtă reprezentat, Pavilionul este şi al lor, e o chestiune de putere.

Asta nu m-a deranjat, pentru că eu asta voiam, să nu reprezint nimic. Nu am fost comisionată să reprezint nimic, ci să îmi prezint opera.

a consemnat Daria GHIU

Foto: Daria Ghiu și Dora Garcia