Cobor la Orizont. Mă abordează precipitat o doamnă – din tipologia femeie amărîtă, sărmană şi rufoasă, uşor rătutită, la prima vedere – care mă roagă să-i văd de bagaje, se duce să-şi caute ochelarii uitaţi într-un magazin. Toată lumea din staţie se întorsese roată spre noi. I-am spus că nu mai mult de zece minute… timp în care am privit de la distanţă cele opt traiste, aşezate în şir indian, cîte două pe rînd. Era ca o caravană ce-şi începea urcuşul pe muntele Sinai, înainte de răsărit. Tot soiul de traiste, sacoşe, cufere, care din pînză, care din plastic, împletite din rafie, în carouri sau cu dungi, unele cu baierele rupte sau descusute, îndesate pînă dincolo de fermoar, cu tot felul de hanţe… ce-o fi făcînd cu ele şi cum le-o fi tîrînd după ea… greu de spus. Evident că nu se punea problema să-i înhaţe cineva ceva. 
 
Trecuse cam jumătate de oră şi mă pregăteam să părăsesc postul. O zăresc venind, veselă, cu mîna ridicată a victorie, ţinînd o pereche de ochelari. Din cînd în cînd îi săruta. „I-am găsit la arabi. Mi i-au păstrat. De alaltăieri i-am pierdut.“ Încă stăpînită de curiozitate, am întrebat-o cum cară toate desagile astea, practic cum le transportă, cum le urcă în troleibuz pînă la gară şi… de acolo. „Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al oamenilor Lui“, a venit răspunsul prompt. Nihil sine Deo, a adăugat, precizînd „Eu vorbesc greceşte.“ N-am punctat. Şi a început să rostească alte şi alte ziceri latineşti, se oprea şi mă testa să i le traduc. Unele banale – Alea iacta est, Vita misera est, mors incerta est, Homo homini lupus, Levis sit tibi terra –, altele… citate din opere: Sine amicis, nemo sibi vitam optarit / „Fără prieteni nu există viaţă“ (Cicero), Laudator temporis acti / „Cel care laudă timpul trecut“ (Horaţiu). Apoi a ţinut să-mi explice diferenţa dintre lapsus calami, lapsus linguae şi lapsus memoriae. Am ascultat-o cu răbdare.
 
„De unde ştiţi latineşte?“, am întrebat-o. „De la Dumnezeu“, a venit la fel de prompt răspunsul. 
 
Apoi l-a rugat pe şofer să aştepte pînă-şi urcă desagii în troleibuz. Aşa, cocoşată, aplecată peste bagaje, era o umbră ce începuse să urce muntele. Unde s-o fi dus femeia asta vorbitoare de limbi moarte? Cu siguranţă a prins răsăritul. 
 
Am regretat, ca şi de alte ori, că n-am avut aparatul de fotografiat şi reportofonul. Subiectul în sine a fost deopotrivă fascinant şi năucitor. Ca şi oamenii de lîngă noi.