De aproape doi ani, mă simt, cu foarte mici pauze, nesemnificative, nefericită în locul în care stau. Prin loc înţeleg blocul, cartierul, oraşul, ţara. Nu am trecut pînă acum prin multe locuinţe, iar ţările le-am schimbat pentru perioade determinate, pentru burse, lecturi sau vacanţe. În Bucureşti, m-am plimbat din casa părinţilor mei de la Rondul Coşbuc, în garsoniera dublă care i-a aparţinut părintelui Stăniloaie din Armenească, iar acum într-un apartament mic şi luminos, la Sala Palatului. Cea mai excentrică locuinţă pe care am avut-o a fost o garsonieră confort 2, de pe strada Avrig, unde nu am rezistat mai mult de două luni. Dar pe atunci dragostea oarbă plutea în aer. Probabil angoasa asta a mutării mi se trage de pe vremea cînd, mică fiind, a apăsat asupra mea şi a familiei mele umbra şantierului pe care se construia Casa Poporului, care se întindea şi care urma să înghită inclusiv cartierul unde locuiam şi încă mai locuiesc părinţii mei. ’89 a venit pentru noi şi ca o salvare personală, pentru că primăvara urma să ne facem bagajele şi să ne mutăm în comuna Căţelu. După o astfel de experienţă, începi să iubeşti fiecare bucată de tencuială căzută din casa în care stai, iar anii care au urmat m-au făcut să-mi iubesc nu numai camera, apartamentul, cartierul în care copilărisem, dar întreg oraşul, pentru că reprezenta teatrul vîrstelor mele, revoluţionare, amoroase, intelectuale. Pînă acum doi ani, amănuntul biografic de a mă fi născut într-un anumit oraş, în care cei mai mulţi colegi din facultate aspirau să rămînă, a cîntărit semnificativ în ochii mei. Mi s-a părut că e mult mai al meu decît al altora, iar eu eram mult mai a lui decît toţi veneticii care căutau să-l populeze. 

De doi ani trăiesc cu sentimentul nefericit că, de fapt, sîntem cu toţii – acei toţi pe care îi cunosc eu – nişte venetici în acest oraş, în această ţară. De doi ani, cînd scriu, cînd citesc, cînd ies să fac cumpărături sau să mă întîlnesc cu oameni, aş vrea să fiu în altă parte. În alt oraş, în altă ţară. Pentru că trăiesc într-un loc care azi îmi provoacă nefericire, scriu la un roman despre bătrîneţe şi singurătate şi la un scenariu despre adulter şi despărţire. 

Cecilia Ştefănescu este scriitoare. Cel mai recent roman publicat – Intrarea Soarelui, Editura Polirom, 2009.