Un scriitor pe care ar trebui să-l recitim cu toţii din cînd în cînd scria undeva că romanul este zona indicibilului, locul lucrurilor de nespus altfel. Mai spunea – cred – că a scrie roman înseamnă, înainte de orice, să eviţi capcanele sociologismelor ieftine, de manual, pe cele ale eseului abia mascat sau pe cele ale jurnalismului defulatoriu. A scrie roman înseamnă să inovezi – în limbajul propriu, care nu e niciodată dat o dată pentru totdeauna – cu fiecare carte, iar dacă nu reuşeşti (şi cîţi reuşesc?), mai bine te apuci de orice altceva. A scrie roman înseamnă, fără îndoială, a construi plauzibil o formă autonomă şi independentă, o entitate cu viaţa ei proprie, uneori copleşitoare şi pentru autor. E cazul – cred – fiecăruia dintre romanele scrise pînă acum de Dora Pavel, de la Agata murind (cartea unei recuperări de sine, care a surprins, la apariţie, şi critica, şi cititorii, şi care tocmai stă să apară – dacă angajamentele luate de ICR vor fi şi respectate – în Spania), la Pudra (romanul unei învieri din morţi) şi, iată, acum, la acest nou roman, Do Not Cross, al limitelor unei familii ingenios-sinucigaşe.

Ironia este însă ambalajul acestei cărţi – în fond, sfîşietoare. Atît titlul, Do Not Cross – trimiţînd la o intrigă poliţistă, dar vizînd transgresiunea dincolo de corp şi erupînd expresionist într-o scenă (demnă de Jiri Menzel) care „împachetează“ toate personajele, laolaltă cu decorul micului oraş de munte (p. 134-135) –, cît şi textul însoţitor de pe coperta IV (cu trimitere la „sindromul Stockholm“) sînt înşelătoare. Asta şi pentru că Dora Pavel ştie mai bine ca mulţi alţi scriitori cît de superficial se citeşte azi, dar, cu siguranţă, şi pentru că „nodul“ pe care această carte vrea să-l dezlege trebuie căutat dincolo de straturile unei intrigi poliţiste, dincolo de cercurile unui sindrom socio-psihiatric (deşi, avem de-a face, e drept, cu un roman psy) şi chiar dincolo de abisurile, particularităţile şi spaimele unui tînăr homosexual masochist.

Căci, dincolo de intrigă, dincolo de acţiune (fără de care – aţi observat? – critica literară simte că îi fuge pămîntul patriei de sub picioare), cartea Dorei Pavel ne trimite spre acel punct nodal care ne priveşte, dacă avem suficient curaj, pe fiecare în parte: confruntarea cu noi înşine aşa cum am apucat să ne construim – din fantasme, reacţii pripite, vinovăţii, stîngăcii, deviaţii –, o confruntare – cum se zice – cu „gardianul pragului“, însă al unui prag care, în această carte, nu poate fi trecut. Acţiunea, aşadar – trasată cu mînă sigură de prozatoarea „pursînge“ care este Dora Pavel –, are şi ea partea ei de ironie, luînd parcă uneori forme onirice, în care personajele se suprapun, se înlocuiesc, îşi transferă pulsiunile, se vînează şi ajung prea tîrziu (sau inutil) la limpezire. Avem, se pare, o răpire în care un recepţioner la un hotel de provincie (cu vagi studii de psihologie) se ataşează, peste marginile permise, de răpitor. Tînărul răpit, Cezar Braia, reface însă nu doar filmul răpirii (la prezent, cu grijă mai ales pentru omisiunile care împing desfăşurarea lucrurilor spre climax), ci şi propria viaţă accidentată: trauma respingerii materne după despărţirea părinţilor şi separarea de un frate iubit, pe care nu-l poate feri, însă, de moarte; slăbiciunea tatălui şi bunătatea lui inutilă, şi mai ales marea iubire – neîmpărtăşită – pentru un fante local, Sever Caprini, cel care se dovedeşte a fi cheia tuturor desfăşurărilor de forţe din acest roman, dar nu în sensul la care ne-am putea aştepta.

Sever Caprini, destinatarul lungii scrisori care se scrie sub ochii noştri, este enigma, koan-ul romanului, „bărbatul-căruia-îi-stă-bine-numai-lîngă-un-alt-bărbat“, furnizorul călimării şi cernelii cu care se scrie totul, agentul nefericirii acelei mici familii Braia, dintr-un „curat“ oraş de munte. De obicei, germenii aceştia ai distrugerii sînt invizibili o lungă perioadă, iar cînd încep să declanşeze marile gesturi (ale separării, violenţei, repetiţiei), e prea tîrziu ca să revii şi aproape imposibil să refaci momentul infestării. În acest roman despre imponderabile şi consimţite fatalităţi, Dora Pavel face însă exact acest lucru: derulează înapoi nenorocirea, cu nuanţe infinitezimale, pînă în momentul infestării – şi o face cu o siguranţă demnă de invidiat. O face folosind o frază nouă, alta faţă de romanele anterioare: lungă, aluvionară (în zonele descrierii depresiei, comparabilă cu cea a lui William Styron din Darkness Visible: A Memoir of Madness), adaptată personajului narcisist şi semiformat, care scrie într-un vechi caiet (furat de fratele mort de la tatăl lor) şi folosind cerneala omniprezentului (atunci, dar şi acum) – Sever Caprini, un mic demon osos. Prin chiar această frază, cele cîteva secvenţe de o poezie crudă (zborul ca un viol, corectarea greşelilor de ortografie din scrisoarea de sinucigaş a fratelui, împerecherea leilor la Zoo) mută cu totul „acţiunea“ exterioară, vizibilă, narativă, pe ghemul interior de vinovăţie-neînţelegere-amînare. Un tur de forţă al unei prozatoare de mare subtilitate, o maestră a intimităţii asumate.