Who kills prog-rock?
Jon Anderson n-a făcut niciodată, la propriu, parte din trupa Yes, deşi o să-l vedeţi pe mai toate albumele scoase de legenda rock-ului progresiv. Deşi toată lumea care aude numele său se gîndeşte la Yes. Deşi e valabilă şi reciproca. Anderson era un soi de colaborator permanent, care ar fi plecat fără regrete, dacă cineva din trupă i-ar fi interzis celelalte "slujbe". În 1971, cînd Yes lucra pentru ceea ce avea să devină, pentru mulţi, albumul-far al englezilor, Fragile, Anderson îşi făcea timp să lucreze pentru alte două proiecte: Lizard-ul lui King Crimson şi All To Bring You Morning, al lui Johnny Harris. După apariţia lui Relayer (1974) şi turneul aferent, Jon s-a făcut, pur şi simplu, nevăzut, ducîndu-se să-şi înceapă faimoasele colaborări cu Vangelis. Iar exemplele ar putea continua pe bandă. Bine, timpul se împărţea altfel în deceniul 7 al secolului trecut, iar muzica vremii se înscria într-o ciclicitate de nevisat pentru muzicienii de astăzi: anul, albumul şi turneul. Cu toate astea, dacă workaholic-ul Anderson n-ar fi existat, rock-ul progresiv n-ar fi depăşit vreodată barierele genului - îmi asum categoricul afirmaţiei -, inspirîndu-se din valul electronic anti-rock de la sfîrşitul anilor '70, pentru a da cea mai dance oriented chestie venită dintr-o zonă blocată pe experimentalisme interminabile & obsedante. În 1983, Chris Squire şi Alan White, vechi componenţi ai trupei Yes, se înhămau la un proiect numit "Cinema". S-au gîndit să-l sune pe Jon şi să-l întrebe dacă nu vrea să-şi pună tenorala-i voce pe materialul aflat în pregătire. Anderson nu era în vacanţă - evident! -, ci muncea cot la cot cu Mike Oldfield pentru Crises, albumul acestuia din urmă. Dar n-a putut refuza oferta vechilor camarazi de studio şi de scenă. Numai că venirea fostului frontman a însemnat, practic, reformarea Yes, după despărţirea din 1979, chiar dacă lipseau cîteva nume grele din line-up-ul perioadei de aur. Cei trei se hotărăsc să renunţe la titulatura Cinema pentru Yes şi scot LP-ul 90125. Inutil să vă mai spun, Owner of a Lonely Heart a devenit cîntecul Yes care stă în picioare şi astăzi (mai sînt şi altele de aceeaşi factură pe 90125). Iar asta şi pentru că dădea de pămînt cu tot ceea ce reprezentaseră în trecut Yes şi rock-ul progresiv, un gen care stătuse multă vreme închis în carcasa propriilor clişee, cu toate că, paradoxal, experimentul era Biblia lui. Owner of... era o creaţie aproape pop, un pop schizoid, în manieră Krautrock, şi venea cumva ca o consecinţă a lucrurilor pe care Anderson le făcuse cu un an înainte. În '82, Jon scotea Animation, un album care se alinia vag noii epoci a muzicii - cea electronică. OK, omul lucrase înainte cu Vangelis sau cu Oldfield, dar nu ideile lor despre rock au produs ruptura. Vîntul schimbării bătuse mult prea tare şi venise dintr-o altă ţară europeană, Germania, unde muzicieni născuţi după RM 2, grupaţi în colective ca Neu!, Kraftwerk sau Faust şi "dirijaţi" de geniul lui Conny Plank, propuneau o estetică muzicală în răspăr cu programul rock-ului. Punct. Moartea prog-ului a fost doar una clinică, pentru că cei care au comis crima nu şi-au dus-o pînă la capăt, preferînd să-şi ţină victima într-o comă punctată de mici & mediocre momente de luciditate. După accidentele Animation şi 90125, Anderson & Co. şi-au continuat elucubraţiile progresive. Şi habar n-am cine-i va opri. Pe 5 septembrie, Jon Anderson vine la Sala Radio din Bucureşti, pentru un show multimedia numit Work In Progress.
