Uniune sau dispariţia din şahul politic internaţional? - Europa are o problemă hamletiană -
"Nu găsiţi enervant unilateralismul politicii americane?", a fost întrebarea adresată de cîţiva reprezentanţi ai partidelor socialiste europene preşedintelui Chinei. "Nu, a răspuns Hu Jintao. Avînd în vedere faptul că la jumătatea secolului produsul naţional brut al Chinei va fi egal cu cel al Statelor Unite, oricum va trebui să ne pregătim a gestiona un bipolarism." Imediat însă, realizînd dimensiunea gafei, interlocutorii săi fiind cetăţeni europeni, adaugă: "A, scuzaţi, desigur, va putea participa şi Europa la această gestionare, cu condiţia, însă, să fie unită". Anecdota, povestită de ministrul de Externe italian, Massimo DâAlema, participanţilor la forumul "O nouă raţiune pentru Europa", desfăşurat recent la Veneţia, reliefează tocmai urgenţa depăşirii "crizei" instituţionale şi economice a Bătrînului Continent. "Unitatea sau dispariţia definitivă din şahul politic internaţional?" este astfel dilema hamletiană căreia Europa, în viziunea diplomaţilor, bancherilor şi experţilor integrării, trebuie să-i răspundă. Completarea uniunii devine astfel unica soluţie pentru a se putea face faţă provocărilor globalizării, ţărilor fost-comuniste revenindu-le un rol crucial în regîndirea totală a categoriilor de interpretare a realităţii, precum şi în renovarea viziunii politice, începînd de la redescoperirea virtuţilor multilateralismului pînă la, cum a precizat comisarul UE Franco Frattini, respingerea modernului şi agasantului "euroscepticism": "ideea conform căreia rezolvarea problemelor lumii incumbă numai Statelor Unite". Europenizarea regiunii balcanice: iată premisa viitorului Uniunii, de acest lucru depinzînd însăşi securitatea continentului. Urmată de realizarea unor noi cooperări, implicînd diverse ţări ("Cum ar putea fi exclusă Marea Britanie de la domeniul apărării?"), şi de asumarea unor noi responsabilităţi în ceea ce priveşte dialogul transatlantic. Şi, îndeosebi, un nu ferm cluburilor "închise", în favoarea propunerii democraticilor germani în legătură cu Europa cu două viteze, "criticată în mod exagerat". Căci, cum preciza Alessandro Profumo, preşedintele grupului bancar "Unicredit", "extinderea este în interesul tuturor ţărilor europene". Şi apoi, vitalitatea şi creativitatea răsăriteană par bine venite în spleenul bunăstării occidentale: "Ţările din Est revin, după perioada de izolare comunistă, să facă parte din marea comunitate europeană, animate de o dorinţă de schimbare şi o capacitate inovativă impresionabile care, din nefericire, în Europa Occidentală au cam dispărut". Convins de faptul că "am avea numai de pierdut în cazul în care s-ar reveni la Europa statelor naţionale" este convins şi Gad Lerner, personalitate-legendă a mass-media şi a culturii italiene: "În cazul în care ideea Europei Unite nu va funcţiona şi Occidentul nu va accepta integrarea ţărilor ex-comuniste, a precizat scriitorul, cred că există pericolul naşterii, în interiorul acestora, a unor fenomene de regresiune către ceea ce era înainte de comunism: vise monarhice, fenomene neo-tradiţionaliste, partide xenofobe, etnii reinventate". Le revine astfel forurilor implicate în re-construcţia continentului obligaţia de a înfăţişa noilor şi vechilor europeni un "vis comun" pentru a înţelege astfel faptul că Uniunea va putea fi într-adevăr mai puternică din punct de vedere socio-economic: începînd de la energie, sinonimă cu siguranţa şi aprovizionarea, de la găsirea unei strategii pentru a regla fluxurile de imigranţi pînă la domeniul cercetării, al inovaţiilor, al consolidării păcii şi drepturilor umane. Scriitorul şi jurnalistul Gad Lerner a împărtăşit cîteva reflecţii în legătură cu dezbaterea născută din dorinţa de relansare a proiectului european, de a dezvolta un proces de pace şi de a adopta politici comune pentru relansare economică. Ce impresii aveţi în legătură cu forumul desfăşurat în oraşul lagunelor şi care credeţi că va fi impactul acestor dezbateri pentru noua Europă? Găsesc straniu şi poate puţin trist faptul că o bancă europeană de anvergura "Unicreditului" - cu o prezenţă relevantă în Italia, Germania şi în aşa-zisul "Est european" (care, de altfel, face parte din inima continentului nostru) - trebuie să convoace o reuniune pentru a discuta despre "criza" Europei. Ideea conform căreia Uniunea ar fi accelerat timpii pentru integrare, pentru a avea o politică externă şi o piaţă a politicilor fiscale comune, pe scurt, o cetăţenie europeană din ce în ce mai consolidată, a suferit, din nefericire, o dezminţire istorică. Iniţiată cu diviziunile în legătură cu războiul din Irak, cu disensiunile dintre "noii" şi "vechii" europeni: "filo-americani" şi "anti-americani", urmată de falimentul referendumului pentru aprobarea Constituţiei Europene în Franţa şi Olanda (eşec ce a conferit ulterior pretext englezilor pentru a bloca adeziunea) şi finalizată cu diviziunile în legătură cu bilanţul financiar: mai exact, cine ar trebui să suporte cheltuielile pentru Bruxelles. S-a sugerat din ce în ce mai insistent ideea de revenire la statele-naţiune, astfel încît interesele naţionale să poată prevala asupra marii idei europeiste a unei cetăţenii comune. Noi ne-am reunit la Veneţia asemenea medicilor la căpătîiul unui bolnav - Europa -, încercînd să ne imaginăm care ar putea fi remediul potrivit. Întrucît sîntem toţi convinşi, atît vechii, cît şi noii membri ai Uniunii (inclusiv românii, care, în viziunea mea, ar trebui să ni se alăture cît mai repede), de faptul că nu avem nici un motiv de a da înapoi. Întrucît am avea numai de pierdut în cazul în care ne-am întoarce la Europa statelor naţionale. Însă devine inerentă, de asemenea, obligaţia de a respecta şi de a înţelege temerile, prejudecăţile care s-au răspîndit în legătură cu Bătrînul Continent perceput ca o "elită", o "tehnocraţie", o "minte fără suflet" animată de ideea că avantajele Europei Unite ar constitui numai apanajul cîtorva privilegiaţi. "Tratamentul" pe care am încercat să-l imaginăm la Veneţia este de dublă natură: pe de o parte, recunoaşterea faptului că, fără Europa Unită, am fi toţi mai săraci şi, în consecinţă, nu convine nimănui o revenire la starea anterioară; iar, pe de altă parte, este esenţial a avea umilinţa şi răbdarea de a ajuta opinia publică din toate societăţile europene să înţeleagă beneficiile integrării. Ce rol credeţi că revine, în acest sens, ţărilor fost-comuniste şi care credeţi că este patrimoniul pe care îl pot aduce acestea Europei celor 25, avînd în vedere tocmai această "criză" a Bătrînului Continent? Consider că ţările ex-comuniste au suferit mai mult decît toate celelalte, înţelegînd înaintea altora faptul că Europa Unită deţine un loc central în destinul lor. Faptul de a fi consideraţi "Est", "Orient", o zonă care se află în afara comunităţii europene, reprezintă o gravă neînţelegere a istoriei continentului. În acelaşi timp, am asistat cu toţii la dezvoltarea, în interiorul acestor ţări (mă refer, în mod special, la Polonia şi la actualul guvern populist de extremă-dreapta), a unor fenomene naţionaliste retrograde. În cazul în care ideea Europei Unite nu va funcţiona şi Occidentul nu va accepta integrarea ţărilor ex-comuniste, cred că există pericolul ca, în interiorul acestora, să ia naştere fenomene de regresiune către ceea ce era înainte de comunism: vise monarhice, fenomene neo-tradiţionaliste, partide xenofobe, etnii reinventate... Iată, pe scurt, pericolul unei Europe care ar reveni la forma sa divizată...
