Un coşmar european
cum ar arăta Europa fără UE Într-o dimineaţă cenuşie de joi, din iunie 2006, Lee Barker, un afacerist englez de 29 de ani, îşi face bagajele pentru a pleca în Germania. E unul din puţinii norocoşi care au ocazia să vadă Anglia jucînd la Cupa Mondială. Guvernul german a interzis accesul fanilor englezi după ce s-au dezlănţuit la Viena, după meciul de calificare cu Austria. "Interdicţia pentru băieţii noştri este o insultă la adresa naţiunii engleze", a tunat la televizor prim-ministrul Robert Kilroy-Silk (politician britanic controversat, vehement eurosceptic - notă C.G.). Lee nu se sinchiseşte de asta. Cum mama sa e născută în Cork, are paşaport irlandez. Relaţiile germano-irlandeze sînt încă OK. În schimb, e cît se poate de entuziast. Cunoaşte puţini oameni care au mai fost în "Europa". Tatăl său se numără printre ei şi încă vorbeşte cu înflăcărare despre mîncarea gustată în călătoria din 1984, în Italia, cu ocazia meciului Liverpool-Roma, finala Cupei Campionilor Europeni. Îi povestea că italienii au o grămadă de feluri diferite de tăieţei, toţi numiţi "pasta". Susţinea de asemenea că italienii obişnuiesc să bea vin la fiecare masă. Cum o fi posibil?! În Marea Britanie numai persoanele foarte bine situate beau vin - taxele de import l-au făcut prea scump. Prietena lui Lee, Julie, e puţin invidioasă. Cînd avea douăzeci şi ceva de ani a vrut să plece în străinătate, să studieze în Franţa. Studiase franceza la universitate şi era nerăbdătoare să vadă locurile unde au trăit poeţii ei favoriţi. Dar ideea s-a dovedit mult prea costisitoare şi complicată, deoarece universităţile franceze impun taxe mari studenţilor britanici. Iar universitatea din oraşul lui Julie oricum ar fi refuzat să recunoască perioada din Franţa ca an de studiu. Lee se gîndeşte la dezamăgirea lui Julie cît merge cu autobuzul spre coastă. Dacă ar fi luat avionul, l-ar fi costat 588 de lire la cea mai ieftină clasă. British Airways are monopolul zborurilor interne, iar la cele externe preţurile sînt la nivelul Lufthansa sau Swiss Air. Guvernul britanic se tot gîndeşte să deschidă traficul aerian pentru competiţie, în următorii 15 ani, dar se teme că Air France, care primeşte subvenţii mai mari, ar putea destabiliza British Airways. Guvernul francez susţine că ajutorul de stat e necesar deoarece întreaga industrie e controlată de Boeing, unicul furnizor de aeronave mari de pasageri. Producătorii mai mici din Europa au încercat să se unească pentru a concura Boeing. Dar legile incompatibile, tarifele vamale şi naţionalismul economic le-au blocat orice cooperare. Acum toate aceste companii sînt falimentare. Aşa că Lee trebuie să ia vaporul pînă la Zeebrugge în Belgia, iar apoi un alt autobuz. Petrece cîteva ore la Bruxelles, un oraş care apare ocazional în poantele de la pub ("Care oraş european este parte a unei legume?"). Se plimbă pe lîngă vitrinele pline cu ciocolată delicioasă. Însă nu s-a obosit să schimbe bani în moneda belgiană (oare cum se numeşte?). Rata de schimb era exorbitantă, aşa că s-a decis să cumpere numai mărci germane. Autocarul aşteaptă aproape cinci ore la graniţa belgiano-germană, deoarece vameşii compară documentele de călătorie cu baza lor de date. Şoferul le-a spus că, recent, cîţiva criminali periculoşi au evadat dintr-o închisoare belgiană. Deoarece nu există nici o cooperare între autorităţile germane şi cele belgiene, singura opţiune pentru germani e întărirea securităţii la graniţă. Stînd în autocar, Lee s-a plictisit de ziarul său. Prima pagină titrează: "Balcanii la un pas de un nou război". Britanicii, francezii şi germanii susţin fiecare cîte o altă tabără, iar SUA nu sînt interesate de securitatea în Balcani. Bine că măcar plecarea asta l-a făcut pe Lee să mai uite de afacerea sa. Economia britanică se află pe o pantă descendentă de aproape doi ani, iar afacerea lui - în domeniul pieselor de schimb pentru maşini - nu merge prea bine. Lee se tot gîndeşte să exporte în Germania sau Franţa, unde creşterea economică e mai mare. Dar guvernele francez şi german au impus taxe imense la piesele de schimb importate, pentru a-şi proteja propriii "campioni naţionali" din industria automobilelor. Lee se enervase pe nemţi pentru asta, dar cînd autocarul a ajuns în centrul Koln-lui, a fost plăcut impresionat. A făcut o plimbare de-a lungul bulevardelor pline de verdeaţă şi prin pieţele liniştite, unde oamenii beau bere la terasă. Spre marea lui uşurare, Lee a descoperit că proprietarul micului hotel, la care stătea, vorbea un pic de engleză. Îşi făcuse griji despre cum se va descurca fără să ştie nici un pic de germană (în afară de cîteva cuvinte învăţate la ora de istorie). A doua zi, Anglia joacă împotriva Franţei. Lee e entuziasmat nu pentru că ar fi antifrancez, ci pentru că dorea de mult să-i vadă la lucru pe Thierry Henry şi Patrick Vieira, vedetele francezilor. Fotbalul englez o fi el bun, dar e un pic cam plictisitor, cu numai o mînă de jucători spectaculoşi, ca David Beckham, şi foarte puţini jucători străini. În fine, Franţa cîştigă, dar negăsind englezi cu care să fraternizeze, Lee s-a trezit într-un pub înconjurat de suporteri francezi. Unul dintre ei, Pierre, de pe lîngă Strasburg, vorbeşte engleză deoarece tatăl său a fost soldat american. "Priveşte partea bună a lucrurilor - spuse Pierre - cel puţin vom face tot posibilul să-i împiedicăm pe germani să cîştige. L-a fel cum aţi fi făcut şi voi." Au ciocnit paharele şi au căzut de acord că ar fi minunat dacă ar putea lua acasă măcar cîteva sticle din faimoasa bere Kölsch. Televizorul din colţ vorbeşte despre o mişcare de excentrici numită "Europeniştii". Atît Lee, cît şi Pierre au mai auzit de ea pentru că i s-au alăturat politicieni renumiţi, dar cam săriţi: Joschka Fischer, Daniel Cohn-Bendit şi Tony Blair. "Nebunii ăia vor să ne deschidem graniţele, să ne unim economiile şi chiar să avem aceeaşi monedă!" - spuse deodată Pierre. "Da, vorbesc despre construirea unei linii de cale ferată într-un canal dintre Franţa şi Marea Britanie" - răspunse Lee. "O nebunie" - spuseră amîndoi, savurînd delicioasa bere germană.
