Un alt fel de Capitală
"Washington D.C., New York şi Los Angeles nu sînt America." Asta mi-a spus Lauren, o texană get-beget, înaltă, solidă, blondă şi cu ochi albaştri, a doua zi după ce am ajuns în campusul de la Catholic University of America, în D.C. Primul şoc în America a fost acela că aparent nu a existat nici un şoc. Dulles Airport (unul dintre cele trei aeroporturi ale oraşului) pare un fel de frate sau în orice caz o rudă apropiată, a Otopeni-ului - dacă la Paris sau Amsterdam sau Barcelona te încîntă culorile, lumina, zumzăiala, pe Dulles nu găseşti nimic din toate acestea. Dar totul funcţionează precis, sigur, fără ezitări, ca un mecanism din care au fost eliminate orice componente inutile şi care acum lucrează cu maximă eficienţă şi minimum de mijloace. Utilizatori de taxi sau super shuttle sau maşină personală, călătorii sînt direcţionaţi către ieşiri precise, fără vorbă multă, pentru a-şi urma drumul mai departe. Iar drumul pînă în D.C. alunecă printre coline înverzite şi păduri. Cum nu există zone industriale, nu există nici poluare, nici construcţii abandonate, nici animale metalice ruginite rămase pe margini. De-a lungul altor drumuri există însă, grupate din loc în loc, magazine, restaurante, hoteluri sau uriaşe depozite. Depozite pe care oamenii le închiriază şi în care îşi stochează bunurile personale care nu le mai încap în case. Sigur, te întrebi care e rostul unui astfel de gest, pentru că dacă un lucru îţi este cu adevărat necesar îl ţii în apropiere, iar dacă nu îţi mai face trebuinţă, nu ai decît să te dispensezi definitiv de el. Or, această externalizare a unei funcţiuni domestice nu pare să fie compatibilă cu nici una dintre cele două, ea este însă semnul unei stări de tranzit - către o locuinţă mai spaţioasă, către alt oraş, către altă viaţă. La fel după cum spaţiul de tranzit al şoselelor pare să fie adevăratul "spaţiu urban" al Americii, nu drumurile sînt cele care leagă aşezările, ci aşezările sînt cele care se prind de-a lungul lor. O "aşezare" este un oraş (în înţelesul european al termenului), dar tot o "aşezare" este şi un ciorchine de hipermarket-uri specializate, fiecare cu un alt profil, care cresc din loc în loc de o parte şi de alta a benzilor de asfalt. Aici, sensul de bază al noţiunii de "spaţiu" este acela de "întindere", spaţiul este distanţă, parcurs, traseu. Iar faptul că măsurătorile nu se fac în sistemul metric este altceva decît o chestiune tehnică, este în primul rînd o diferenţă calitativă: distanţele sînt pur şi simplu altele. La prima vedere, D.C. este un oraş anonim. Fără o arhitectură spectaculoasă (totuşi, se zice, mai apropiată de cea europeană decît a oricărui alt oraş din America), fără zgîrie-nori, dar şi fără cartiere de blocuri - o sobrietate vecină cu plictisul, dar impusă de caracterul administrativ al oraşului. Se pare că Frank Gehry ar fi fost invitat să refacă faţada de la The Corcoran Museum, chiar în apropierea Casei Albe, dar iniţiativa nu putea decît să eşueze, pentru că un potenţial Muzeu Bilbao ar fi de-a dreptul scandalos într-un astfel de oraş. Deşi D.C. are ceva familiar şi cu siguranţă primitor, nimic din ceea ce face mîndria unui oraş european nu se va găsi aici: designul rafinat al mobilierului urban, căutarea acelei linii şi acelui material care să pună în valoare un anume spaţiu, şi nu altul, nu îşi au rostul aici. Băncile şi coşurile de gunoi sînt doar utile, la fel ca şi staţiile de transport în comun. Desigur, peluzele sînt impecabile, bordurile şi trecerile de pietoni asemenea, signaletica ireproşabilă. La ce bun un lux exterior inutil, de vreme ce viaţa se desfăşoară mai mult la interior, pietonii sînt puţini (iar dintre cei care merg pe jos, cei mai mulţi fac jogging ) şi, oricum, turiştii sînt concentraţi asupra anumitor clădiri şi nu asupra spaţiului dintre ele. Unul dintre obiectivele principale ale oraşului (Casa Albă, desigur) este vizitabil, dar nu foarte vizibil. Diferenţa este aceea că, dacă vizitatorii pot fi controlaţi, urmăriţi şi monitorizaţi, mulţimea de gură-cască de toate vîrstele, culorile şi naţionalităţile este aproape imposibil de supravegheat. Prin urmare, în afară de sistemele de protecţie cu certitudine foarte sofisticate (şi în orice caz invizibile pentru un ochi amator), se recurge la tehnici de ascundere elementare, aproape amuzant de primitive: vegetaţia şi spaţiul viran. Faţă de privitorul din exterior, cea mai îndepărtată linie de apărare este cea a copacilor - deşi şi denşi - care, sub aparenţa pur decorativă, împiedică să treacă privirile curioase. Cea mai apropiată linie de apărare este maidanul - un uriaş teren gol, lipsit de orice fel de vegetaţie mai înaltă de 2 cm, pe care orice gest şi orice mişcare pot fi detectate cu cea mai mare uşurinţă. Aici se plimbă, se hlizesc şi se fotografiază turiştii. Prin această logică simplă, elementară, aproape copilărească, se controlează vizibilitatea şi ascunderea, se filtrează informaţia şi se asigură protecţia. Într-adevăr, vizibilitatea absolută din cîmpul deschis face imposibilă ascunderea, după cum pitirea jucăuşă din spatele copacilor transformă accesibilitatea vizuală într-un complicat labirint. La a doua vedere, D.C. nu este deloc un oraş anonim. Miezul său este Casa Albă - punctul de la care s-a început construcţia oraşului, denumirea şi orientarea străzilor, distribuţia funcţiunilor. Organizarea în funcţie de axele N-S şi E-V s-a făcut cu înţelepciune romană: străzile paralele cu axa N-S sînt numite prin cifre, iar cele paralele cu axa E-V prin litere. Diagonalele poartă denumiri ale statelor americane. Cu cît eşti mai departe de centru, cu atît numărul poştal al caselor este mai mare. 15++ P este mai departe de centru decît 150 P; este important să precizezi şi direcţia, pentru că 270 A, N-V nu este totuna cu 270 A, N-E. După asta, totul devine simplu. După cum simplă este şi călătoria cu metroul - costul biletului depinde de destinaţie, iar acelaşi tip de înţelepciune şi prudenţă, vecine cu naivitatea, te învaţă că problema nu este cum să intri, ci cum să ieşi: cardul trebuie păstrat şi validat la destinaţie, pentru că dacă ai reuşit cumva să te strecori fără să plăteşti suma corectă, uşile de ieşire vor rămîne închise. Pe măsură ce te apropii de centru (sau pe măsură ce te îndepărtezi de periferie - şi asta pentru că referinţa nu este întotdeauna centrul) peisajul urban se modifică. Nu doar densitatea construcţiilor creşte, ci şi calitatea interfeţei dintre privitor şi oraş. Dacă un McDonald's de periferie seamănă îndeaproape cu cel din Piaţa Romană, orice urmă de ostentaţie dispare atunci cînd este amplasat în centrul oraşului (Washington D.C., desigur...). Un simplu panou cu binecunoscuta siglă îi va indica prezenţa - discretă - la parterul unui imobil. De altfel, nici un fel de publicitate nu este exhibată în acest oraş, nici la nivelul pietonului, nici la cel al autovehiculelor, ceea ce poate părea cel puţin curios în patria recunoscută a consumerismului. Nici măcar drumul de la aeroport nu este însoţit de reclame, de unde şi curioasa impresie că ai fi ajuns în ţara-nimănui... Americanii se îmbracă într-adevăr casual , la vreme de vară cei mai mulţi sînt încălţaţi în papuci flip-flop, ceea ce nu înseamnă că ar fi neglijenţi. Iar fustele (foarte) scurte sau pantalonii (foarte) scurţi nu le transformă pe posesoarele lor în dudui vulgare, obscene sau ieftine, ci sînt purtate asemeni unor piese de îmbrăcăminte ca oricare altele. Dacă atitudinea contează, atunci avem aici exemplul cel mai grăitor. Trupurile sînt atletice (ei, da, atletice!), chipurile sînt zîmbitoare, o mînă de ajutor găseşti întotdeauna - dar ce se află "în spatele uşilor închise" mai avem încă vreme să aflăm... Washington D.C., 1 septembrie
