Ştrudel vienez & film românesc

Am văzut filmul 4,3,2 astă-seară, în Viena. În vremea liceului, adică anii ’80, cînd asistam plictisiţi la şedinţe de PTAP şi ne întrebam ce vom face dacă prietena noastră rămîne gravidă, visam la filme care să ne schimbe viaţa, ca Andrei Makine în Pe vremea fluviului Amur, şi ar fi trebuit să spunem Film macht frei. Dar noul val încă îi aştepta pe cei din generaţia noastră, ca să îl facă. Evadarea pe care ne-o doream atunci se realizează abia acum, iar filmul, paradoxal, devine o evadare inversă, către universul închis al adolescenţei noastre optzeciste. Cît de absurdă era, înţelegem abia acum. Cît de frumoasă era, o ştiam de-atunci, pentru că era tinereţea noastră, singura posibilă. Întrebarea pe care o pun filmele ca 4,3,2 nu este una politică, ci una umană: Cît de gri era pentru noi o lume despre care nu ştiam că e gri? Acest joc al perspectivelor noastre: din interior - atunci, din exterior - astăzi, e poate cea mai interesantă problemă lansată de film. 10.11.2007. Legături bolnăvicioase "Efectul de înstrăinare" (Brecht) aplicat în Legături bolnăvicioase este un efect al înstrăinării de schema erotică clasică. Căci dincolo de schemele tradiţionale ale poveştilor de dragoste, de genul "ea frumoasă, el bogat (sau tînăr, sărac şi neliniştit)", există altceva - şi în film aflăm ce e acel lucru mare, pentru că e scos din găoacea socială obişnuită. E cam acelaşi motiv pentru care filmele despre adulter sînt mai fascinante: şi acolo se vede cum inefabilul dramelor amoroase e mai puternic decît diversele prejudecăţi sau probleme morale. Am retrăit, la acest film, senzaţia că iubirea e totdeauna legată intim de libertate. Ce poate fi mai frumos decît gustul libertăţii, atît de supralicitat şi căutat, în literatura ultimelor două secole? - gustul libertăţii, fie el şi cel al libertăţii de a te îndrăgosti de cineva de acelaşi sex. Toate aceste lucruri sînt tratate cu o delicateţe specială, cea a regizorului Tudor Giurgiu şi a cuplului jucat de Maria Popistaşu şi Ioana Barbu. 11.11.2007. Hîrtia va fi albastră Nu pot scrie obiectiv despre acest film. M-au marcat mult prea tare acele zile trăite, pe atunci la exact vîrsta actorului Paul Ipate (în rolul eroului filmului), încît să mai pot privi vreodată un film atît de intens ca Hîrtia... dintr-un unghi de vedere neutru. Astă-seară au fost două ore în care aceiaşi hormoni, aceeaşi adrenalină mi s-au vărsat în sînge, m-au făcut să tremur imperceptibil, aşa cum am tremurat multe zile la rînd în decembrie ’89, incapabil, în acea surescitare, să mai simt frigul şi pericolul. Ieşind după film în frigul vienez, într-un oraş civilizat şi paşnic, am trăit probabil cel mai intens contrast, unul al decupării şi alăturării a două momente de viaţă, aşezate în mod normal la 17 ani distanţă. Căci ce eveniment am mai trăit noi, care să combine atît de intens şi insuportabil cea mai mare fericire, cele mai mari stări de fraternizare cu cele mai mari suferinţe colective? Ce fericire mai mare ni s-a întîmplat să fie cuplată cu o greaţă mai mare, văzînd defilarea vechilor cadre care brusc deveneau pretinşi revoluţionari, în "primul reality show românesc" (Alex. Leo Şerban), asistînd la atîtea morţi şi drame, pe viu, la doi paşi de noi? (...) Văzînd filmul lui Muntean am înţeles că drama pe care o povesteşte el este cheia unui doliu refulat, neconştientizat, aflat latent în subconştientul colectiv. Tot filmul e interior - în interiorul maşinii blindate, în interiorul destinului cîtorva tineri, în interioarele caselor, al televiziunii. Perspectiva e una foarte individuală. Apoi urmează brusc Nana Mouskouri, după finalul filmului, cîntînd cu acel cor teribil. E ca şi cînd tabloul Franţei revoluţionare de Delacroix ar fi prins voce şi ar fi început să cînte (cu tot riscul clişeului respectiv: "quand tu chantes..., quand tu pleures..., quand tu trembles... - je prie pour toi, liberté! Dans la joie ou les larmes je t’aime, souviens toi des jours de ta mis