Sindromul "Groucho Marx" al Elveţiei
Un document de direcţie care va fi produs de Guvernul federal de la Berna va redeschide dezbaterea aprinsă cu privirea la aderarea Elveţiei la UE. Benedict von Tscharner, fostul ambasador elveţian la UE, explică istoria vechii anxietăţi a concetăţenilor săi în legătură cu intrarea într-un club care ar fi atît de bucuros să-i primească . Încă din secolul al XIII-lea, cînd pasul strategic Gotthard a devenit pricipalul drum între nordul şi sudul Europei şi cînd cele trei mici state din partea de Nord - mai tîrziu cantoanele elveţiene Uri, Schwyz şi Unterwalden - au realizat prima lor alianţă defensivă, relaţiile externe ale Elveţiei au fost marcate de două probleme: statutul şi comerţul. Căutarea unui statut potrivit a fost caracterizată de ataşamentul existenţial al Elveţiei faţă de politica de permanentă neutralitate. Asta a venit mereu în contradicţie cu deschiderea sa economică, fiind o ţară săracă în resurse a trebuit să se bazeze pe comerţ şi pe exporturi pentru a supravieţui. Precauţia politică s-a manifestat şi printr-o lungă absenţă de la Naţiunile Unite; ţara a devenit membră cu drepturi depline acolo abia în 2002. Locul său în Europa a fost principala problemă a politicii externe încă din anii '50. Să adere sau să stea deoparte? Separaţia este puternică în opinia publică. Pe de o parte, oamenii sînt perfect conştienţi că Elveţia este parte integrantă a Europei şi-i împărtăşeşte destinul în multe privinţe. De exemplu, comerţul: patru cincimi din importurile elveţiene vin din UE şi trei cincimi din exporturi merg acolo. Pe de altă parte, există şi un sentiment destul de răspîndit că Elveţia nu cadrează cu UE. Democraţia noastră directă - obligaţia constituţională de a supune tratatele internaţionale importante spre aprobare populară - a păstrat şi întărit această ezitare. Guvernul federal - care în mai 1992 a depus o cerere de a iniţia procesul de aderare la UE, dar apoi a dat înapoi şi nu a început negocierile propriu-zise - încă mai analizează posibilitatea de a adera. Dar procedează cu extremă prudenţă, în acest moment majoritatea elveţienilor nu ar susţine aderarea într-un referendum. Elveţia a preferat pînă acum "bilateralismul", încheind diverse tratate cu UE sau cu unele ţări din Uniune. Chiar şi această formulă a ridicat probleme. În 2005, elveţienii au fost chemaţi să voteze pe două probleme. Pe 5 iunie, Partidul Popular Elveţian a iniţiat un referendum împotriva intrării în sistemul Schengen/Dublin, care ar fi permis trecerea liberă a frontierei şi coordonarea în ce priveşte migraţia şi acordarea de azil. Elveţia însăşi ceruse să devină asociată în această schemă. Ca o enclavă în interiorul Uniunii, Elveţia nu îşi permite să vadă că UE aplică măsurile dure de control pentru graniţele externe,chiar la frontiera elveţiană. De asemenea, acest sistem permite turiştilor să viziteze Europa, inclusiv Elveţia, cu o singură viză. Oponenţii au descris însă o imagine înfricoşătoare a graniţelor elveţiene abandonate, în timp ce mase de străini ne invadează. Dar, de fapt, obiectivul lor a fost să blocheze orice apropiere de UE. Guvernul a cîştigat această bătălie cu un procent de 55%, suficient, deşi nu impresionant. Al doilea referendum, ţinut pe 25 septembrie, a fost cerut tot de forţele de dreapta, pentru a bloca extinderea către cele 10 noi membre a actualului acord Elveţia-UE pentru libertatea mişcării forţei de muncă. Guvernul a cîştigat din nou (cu 56%). Sindicaliştii au fost primii care s-au opus ideii de a-i lăsa pe est-europeni să lucreze în Elveţia în aceleaşi condiţii ca şi "vechii" europeni, temîndu-se de creşterea şomajului şi de presiuni pe salarii. Aşa-numitul dumping salarial a fost însă prevenit de anumite măsuri luate de guvern, inclusiv controale dure asupra legalităţii şi condiţiilor de muncă. Oricum, UE ar fi considerat inacceptabil ca Elveţia să-i discrimineze pe est-europenii deveniţi deja membri. Uniunea ar fi putut chiar să refuze aplicarea altor înţelegeri bilaterale. Dar pentru mulţi elveţieni e clar că, tot semnînd astfel de acorduri bilaterale, ocolim dilema de bază: dacă ar trebui sau nu să devenim membri. Tot semnînd acorduri putem să rezolvăm probleme practice de imediat interes pentru ambele părţi, dar Elveţia este exclusă astfel de la deciziile europene. Acordurile bilaterale urmează dezvoltările de pe piaţa unică, aşa că Elveţia trebuie să se alinieze la ceea ce apare nou în vasta legislaţie europeană. De aici, alte discuţii despre aliniere autonomă sau, chiar mai rău, satelitizare. Guvernul a promis să publice un document de direcţie, în 2006 sau 2007, descriind toate chestiunile care ar avea de-a face cu apartenenţa la UE. Vom avea astfel o bază pentru viitoarele dezbateri parlamentare şi publice asupra locului Elveţiei în Europa. Ne vom decide dacă cererea de a deveni membri UE, depusă în 1992, va fi reînnoită sau dacă va rămîne îngropată pe termen nedefinit (poate fi chiar retrasă, ca un gest simbolic). Această dezbatere a cunoscut suişuri şi coborîşuri şi este la fel de veche ca şi proiectul european în sine. Aprinsă şi necesară în aceeaşi măsură, produce totuşi frustrări pentru că Elveţia pare a se învîrti în cerc în loc să meargă înainte, spre un nou sens dat vocaţiei sale europene. 'Switzerland's Groucho Marx syndrome' © Europe's World published in association with Friends of Europe, translated by Cristian Ghinea.
