România ca marcă
- de ce refuz convenţia penibilului - M-am întrebat de foarte multe ori ce îi diferenţiază pe unii oameni de ceilalţi, atunci cînd arată sau se comportă penibil. Cum receptează cuvîntul? Cum îl gîndesc şi îl definesc cînd limitele sînt atît de largi la ora actuală în România? Este penibil sau firesc ca într-o familie de oameni bogaţi toată lumea să aibă jeep-uri care consumă enorm, care se parchează greu, care înaintează cu 40 km la oră într-un Bucureşti toropit de căldură şi înceţoşat de gaze de eşapament? Este penibil sau firesc să faci o facultate particulară pe unde să nu calci, să-ţi cumperi examenele şi să conduci 400 de oameni într-o multinaţională folosind cuvinte cărora nu le ştii sensul în limba română, spunînd tot timpul "a place" în loc de "a plăcea" şi afişîndu-te ostentativ cu ceasuri care costă mai mult decît o garsonieră în Drumul Taberei, în faţa unei femei de serviciu care era să moară în mod repetat de avort septic pe vremea lui Ceauşescu, cînd avea 28 de ani şi trei copii foarte mici acasă, iar acum curăţă mochete cu ochii în pămînt cînd trece prin faţa şefului? Este penibil sau firesc să îţi doreşti ca fata ta să se mărite într-o zi cu un fotbalist doar pentru că este plin de bani şi să devină în felul acesta o doamnă? Ba mai mult, să o împingi în mod asumat să-l caute încă de la sfîrşitul pubertăţii, pînă nu apar - ce condamnare la descalificare - primele semne de celulită? Sînt penibile sau fireşti ostentaţia, agresivitatea, provincialismul şi lipsa noastră de anvergură într-un univers mioritic în care se întîmplă numai lucruri dramatice, pline de isterie colectivă, de parcă mica noastră Românie ar fi o insulă esenţială a acestei planete? Mulţi dintre compatrioţii mei ar fi surprinşi să afle că, după ce treci de Budapesta şi cîteodată chiar cu mult înainte, insula lor încetează să existe. Cînd trăieşti în altă ţară, România nu există! De aceea, surprinderea acestor oameni mă face să exclam: este firesc! Penibilul este firescul nostru colectiv şi eu nu pot reproşa nimic majorităţii copleşitoare care nu e conştientă de asta, sau mai degrabă îi pot reproşa un singur lucru, că fiind nevoiţi să împărţim aceleaşi trotuare, aceleaşi autobuze, aceleaşi scări rulante de mall, aceeaşi cetăţenie, penibilul transformat în firesc creează o convenţie pe care, dacă o accept, mă voi simţi veşnic exilată în propria mea ţară.
