Restructurarea politicilor de azil

Uniunea Europeană trebuie să-şi asume răspunderea pentru lipsa unei politici comune de azil. Această lacună a transformat creşterea afluxului de refugiaţi din acest an, dintr-o problemă gestionabilă, într-o nouă criză politică. Fiecare stat membru şi-a urmărit în mod egoist propriile interese, acţionînd adesea împotriva intereselor celorlalţi membri. Ceea ce a provocat panică în rîndurile solicitanţilor de azil, ale opiniei publice şi ale autorităţilor responsabile cu menţinerea legii şi ordinii. Principalele victime rămîn însă solicitanţii de azil. 

UE are nevoie de un plan cuprinzător pentru a răspunde crizei, un plan care să asigure controlul efectiv al fluxului solicitanţilor de azil, astfel încît acesta să se desfăşoare în siguranţă şi în mod ordonat, într-un ritm care să reflecte capacitatea de absorbţie a Europei. Pentru a fi cuprinzător, planul trebuie să se extindă dincolo de graniţele Europei. Menţinerea potenţialilor solicitanţi de azil în amplasamentul lor actual sau în proximitatea acestuia este mai puţin nocivă şi mult mai puţin costisitoare. 

Întrucît originea crizei actuale este Siria, soarta populaţiei siriene trebuie să fie o primă prioritate. Nu trebuie însă uitaţi nici ceilalţi azilanţi şi migranţi. Planul european trebuie să fie însoţit de o reacţie globală, sub autoritatea ONU, cu implicarea statelor sale membre. Astfel, povara crizei siriene s-ar distribui asupra unui număr mai mare de state şi s-ar stabili totodată standarde globale de gestionare a problemelor migraţiei forţate în general. 

Iată cele şase puncte ale unui plan cuprinzător. 

Mai întîi, UE trebuie să accepte cel puţin un milion de solicitanţi de azil pe an, în viitorul apropiat. Şi această povară trebuie distribuită în mod echitabil – un principiu pe care o majoritate competentă a reuşit, în cele din urmă, să-l stabilească, cu ocazia summit-ului de pe 23 septembrie. 

Finanţarea adecvată este un factor critic. UE trebuie să furnizeze 15.000 de euro (16.800 de dolari) per azilant, pentru fiecare dintre primii doi ani, care să acopere costurile pentru cazare, sănătate şi educaţie – şi care să facă acceptarea de refugiaţi mai atrăgătoare pentru statele membre. UE poate obţine aceste fonduri emiţînd obligaţiuni pe termen lung, prin folosirea capacităţii sale de împrumut AAA mult subutilizate, ceea ce va avea ca avantaj suplimentar furnizarea unui stimul fiscal legitim pentru economia europeană. 

Este de asemenea important ca atît statelor, cît şi solicitanţilor de azil să li se îngăduie să-şi exprime preferinţele, folosind cît mai puţine constrîngeri. Plasarea refugiaţilor acolo unde îşi doresc – şi acolo unde sînt doriţi – este o condiţie

a reuşitei.

În al doilea rînd, UE trebuie să coordoneze efortul global în vederea furnizării de fonduri corespunzătoare Libanului, Iordaniei şi Turciei, pentru a sprijini cele patru milioane de refugiaţi care trăiesc în momentul de faţă în aceste ţări. 

Pînă acum, au fost obţinute numai o parte din fondurile necesare pentru a acoperi nevoile de bază. Dacă includem educaţia, formarea profesională şi alte nevoi esenţiale, costul anual per refugiat este de cel puţin 5000 de euro – în total, 20 de miliarde de euro. Ajutorul UE pentru Turcia, chiar dacă dublat săptămînile trecute, însumează pînă acum doar un miliard.

În plus, UE trebuie să susţină crearea unor zone economice speciale, cu un statut comercial preferenţial în regiune, incluzînd Tunisia şi Marocul, pentru a atrage investiţii şi a genera locuri de muncă atît pentru localnici, cît şi pentru refugiaţi. 

UE ar trebui să investească anual, în ţările din proximitatea frontului, cel puţin 8-10 miliarde de euro, restul sumei fiind furnizat de SUA şi de restul lumii. Aceste fonduri pot fi adăugate la cuantumul obligaţiunilor pe termen lung, emise pentru susţinerea solicitanţilor de azil din Europa. 

În al treilea rînd, UE trebuie să demareze imediat înfiinţarea unei Agenţii pentru Azil şi Migraţie, unică pentru întreaga Uniune, şi, apoi, a unui corp unic de pază a frontierelor UE. Cîrpeala actuală, cu 28 de sisteme separate de azil, nu funcţionează: e costisitoare, ineficientă şi produce rezultate extrem de incoerente în stabilirea dreptului de azil. Noua agenţie ar reglementa treptat procedurile, ar stabili norme comune pentru forţele de muncă şi antreprenoriat, cu beneficii pe măsură, şi ar elabora o politică eficientă de repatriere a migranţilor care nu se califică pentru azil, cu respectarea drepturilor omului.

În al patrulea rînd, trebuie stabilite rute sigure pentru solicitanţii de azil, începînd cu colectarea lor din Grecia şi Italia şi transportarea lor către ţările de destinaţie. Acesta este un punct foarte important pentru a elimina panica. Următorul pas logic este extinderea acestor rute sigure pînă la linia frontului şi reducerea astfel a numărului migranţilor care aleg traversarea periculoasă a Mediteranei. Dacă solicitanţii de azil ar avea o şansă rezonabilă să ajungă, în cele din urmă, în Europa, ar dori în mai mică măsură să-şi părăsească ţara de origine. Asta ar implica negocieri cu ţările de la linia frontului, în cooperare cu Agenţia ONU pentru Refugiaţi, în vederea deschiderii unor centre de primire – cu Turcia ca prioritate. 

Reglementările operative şi financiare elaborate de UE ar trebui să fie folosite pentru stabilirea de standarde globale pentru gestionarea solicitanţilor de azil şi a migranţilor. Aceasta ar fi cel de-al cincilea punct al planului cuprinzător. 

În sfîrşit, pentru a primi şi a integra anual peste un milion de solicitanţi de azil şi de migranţi, UE trebuie să mobilizeze sectorul privat – ONG-uri, organizaţii religioase şi întreprinderi – pentru a le atrage ca sponsori. 

Exodul provocat de o Sirie sfîşiată de război nu ar fi trebuit să devină o criză. A evoluat în timp, a fost uşor de prevăzut şi ar fi fost lesne gestionabil de către Europa şi comunitatea internaţională. Primul ministru maghiar Viktor Orbán a conceput, la rîndul său, un plan cu şase puncte, pentru a răspunde acestei crize. Dar acest plan, care pune siguranţa graniţelor mai presus de drepturile omului – ale solicitanţilor de azil şi ale migranţilor –, ameninţă să dezbine şi să distrugă UE prin renunţarea la valorile care au consacrat-o şi prin violarea legilor menite să o guverneze. 

UE trebuie să răspundă cu o politică de azil veritabilă, care să pună capăt panicii şi suferinţelor umane inutile. 

George Soros este preşedintele fundaţiilor Soros Fund Management şi Open Society.  

© Project Syndicate, 2015.

traducere de Matei PLEŞU  

Foto: wikimedia commons