Războiul cifric spaniol
Inclusiv prin proteste precum recentul lanţ uman, Barcelona şi Madrid se confruntă în idei care au asociate numere. O istorie a acestei confruntări identitaro-economice:
Pe 11 septembrie a avut loc, în Catalonia, un lanţ uman pentru independenţă. Conceptul nu este nou, a fost deja utilizat de actualele state baltice independente – Estonia, Lituania şi Letonia, în 1989, în timpul ultimelor zile înainte de descompunerea URSS. Era vorba de vizualizarea unei dorinţe de libertate şi de reafirmare a culturii proprii, pe care mulţi locuitori ai statelor respective o considerau imposibil de obţinut de la o URSS absolutistă şi care voia să rusofonizeze. Se poate argumenta, bineînţeles, că actualul stat spaniol democratic este foarte departe de cel ruso-sovietic şi că, în străinătate, este perceput, în general, ca o ţară modernă şi dinamică, avînd infrastructuri bune şi o calitate bună a vieţii.
Problema e că aceeaşi calitate a vieţii este serios ameninţată acum de o criză economică fără precedent, iar Spania poate prezenta Catalonia ca pe o regiune bogată, dar nesolidară, care vrea să-şi abandoneze vecinii istorici, într-un moment dificil pentru patrie. Pentru mare parte din spanioli şi pentru presa şi politicienii ce susţin ideea unei Spanii mari, este vorba de păstrarea unei naţiuni unite, pentru a depăşi conjunctura economică negativă – este nevoie de o cumulare a eforturilor, nu de o dezbinare. Va exista, aşadar, un adevărat război al cifrelor. Cum s-a ajuns la aceste divergenţe?
Chestiunea lingvistică
În Spania de astăzi, oricine nu este pentru limba spaniolă şi capitala la Madrid este prezentat drept naţionalist; aşa sînt numiţi bascii sau catalanii. Se pleacă de la ideea că Spania este o veche naţiune, unde se vorbeşte spaniolă în ansamblul său – deşi în diverse regiuni se vorbesc alte limbi. Puţini ştiu că aproximativ un sfert dintre cetăţenii spanioli nu au castiliana ca limbă maternă. Spaniola ar servi, deci, drept un fel de lingua franca panhispanică. În realitate, configuraţia culturală a statului spaniol are mai multe în comun cu ţările multilingve, precum Elveţia sau Canada, decît cu ţările monolingve – precum Germania, Marea Britanie sau Franţa.
Ca exemplu, o persoană din Vancouver nu se întreabă de ce un quebecoaz vrea să se exprime în franceză, iar asta nu i se va părea nesolidar sau separatist, nici nu îi va critica accentul. În Elveţia, un francofon sau germanofon, pentru a vorbi despre două limbi majoritare în statul helvet, nu se întreabă de ce oamenii se exprimă în italiană în Ticino. În Spania, lucrurile sînt departe de a fi la fel, iar vorbitorii de spaniolă care merg în Barcelona, Valencia sau Alicante, mari oraşe unde se vorbeşte catalana, îşi arată frecvent supărarea că întîlnesc indicatoare de trafic sau anunţuri în staţii ori aeroporturi într-o altă limbă, spunînd că nu se vorbeşte cristiano...
Realitatea lingvistică spaniolă este departe de a fi una unitară. Partizanii spaniolei spun că aceasta este o limbă de nivel mondial, în timp ce restul sînt minoritare, regionale. Cu acest argument s-ar putea spune că mongolii sau coreenii ar trebui să fie fericiţi să-şi abandoneze limbile şi să vorbească limba puternicei Chine, danezii ori olandezii să renunţe la limba lor pentru că este minoritară faţă de germană, iar statele baltice să fie mulţumite cu (impusa) limbă rusă.
De fapt, ce se vorbeşte în Spania? În afara limbii basce, nelatine şi localizate pe un mic teritoriu în Nordul Peninsulei, mai avem galiţiana, iar în partea mediteraneană se vorbeşte catalana. După căderea Imperiului Roman, fiecare regiune a imperiului, şi nu doar în Peninsula Iberică, a început să vorbească un dialect propriu, care, în timp, va deveni o limbă. Aşa cum în Neapole nu s-a vorbit niciodată franceza, ori la Paris – româna, nici în Catalonia nu s-a vorbit spaniola. Neînţelegerea vine şi din denumire. În străinătate, se cunoaşte drept spaniolă ceea ce în Spania este castiliana, adică limba regiunilor centrale, de la nord la sud. Totul a pornit de la Hispania romană, care a evoluat în Spania. În Hispania se vorbea latina, dar după căderea Imperiului Roman şi invazia musulmană, între Roussillon-ul francez şi actuala Catalonia s-a vorbit catalana. Acum, este vorbită de 11 pînă la 13 milioane de persoane, din Perpignan, în Franţa, pînă în Alicante sau chiar Alguer, în Italia. Ceea ce ar însemna cam 900 de kilometri extindere. Reiese că limba catalană are mai mulţi vorbitori decît ceha, maghiara sau greaca, şi nimeni nu pune sub semnul întrebării faptul că un ceh se poate exprima în limba sa la Praga sau că un maghiar are indicatoare în limba sa în Ungaria. În Spania, vorbitorii de castiliană îi socotesc frecvent pe catalani drept radicali sau fanatici pentru că vor să se exprime în limba lor, pe teritoriul lor. În schimb, cel care vorbeşte castiliana în Madrid sau Toledo nu va fi niciodată numit naţionalist sau radical pentru că îşi vorbeşte propria limbă pe teritoriul său.
Cu venirea burbonilor, după moartea ultimului rege al dinastiei Habsburgilor, s-a importat sistemul centralist monolingv francez, s-a interzis publicarea cărţilor în catalană şi s-a impus castiliana ca unică limbă administrativă. Această interzicere a folosirii catalanei datează din 1707 şi a durat pînă la jumătatea anilor ’80 ai secolului trecut. Franco a fost şi el ostil limbii catalane. Exclusă din orice sistem educativ sau cultural, timp de trei secole, catalana continuă să fie, însă, vorbită.
În plan politic, după moartea lui Franco, niciodată în Catalonia nu a cîştigat alegerile un partid care să nu fie strict catalanist – sau naţionalist, aşa cum e văzut din Madrid. Deci, coeziunea identitară există şi rămîne.
Acum, actualul guvern conservator spaniol pune obstacole pentru învăţarea catalanei, pariind pe limba comună a tuturor spaniolilor, castiliana, pentru că vede că o mai bună cunoaştere a limbii catalane întăreşte identitatea naţională catalană. De aceea a şi contestat, la Tribunalul Suprem naţional, aşa-numitul Estatut d’autonomia – un ansamblu de legi proprii, cu aspiraţii de stat naţional. Ceea ce a creat o mare nemulţumire în Catalonia, unde anul trecut au ieşit în stradă peste un milion şi jumătate de persoane, revoltîndu-se faţă de statul central şi pronunţîndu-se în favoarea independenţei Cataloniei. Au fost cele mai mari manifestaţii de după sfîrşitul dictaturii. De aceea – şi din cauza atacurilor care au continuat (ori au fost interpretate aşa) împotriva identităţii catalane –, oamenii au decis acum să copieze lanţul uman baltic.
Chestiunea economică
Să nu ignorăm însă şi argumentele economice. Catalonia este, demografic, a doua regiune spaniolă ca mărime, după Andaluzia, dar şi cea mai bogată, după mica Ţară a Bascilor, la egalitate cu Comunitatea Madrilenă. Ceea ce face şi mai greu de acceptat de către statul spaniol o posibilă independentizare. Catalonia şi Ţara Bascilor au avut dintotdeauna o industrie puternică: textilă, alimentară, componente auto, industrie chimică. Sînt regiuni producătoare, în timp ce Madridul este mai degrabă un oraş care trăieşte artificial, cu foarte mulţi funcţionari. Alte regiuni centrale sînt pur şi simplu deşertice, nu au turism, nici industrie, culturile sînt imposibile, aşa că locuitorii, puţinii care mai decid să rămînă acolo, primesc tot felul de indemnizaţii de la stat. Catalonia, în schimb, este membră a organizaţiei celor Patru Motoare pentru Europa, cele patru regiuni puternic industrializate de pe continent. Catalanii care nu doresc separarea Cataloniei invocă frecvent posibile pierderi economice, deşi exporturile sînt în prezent un factor decisiv al PIB-ului regiunii. Rămîne de văzut cît de mult ar fi afectată bunăstarea locală, în cazul unei scindări.
Capitolul economic este însă doar o parte a problemei. Există un spirit catalan, oprimat de-a lungul ultimelor trei secole, care reiese mai ales din atitudinea tinerilor. Persoanele de peste 40-50 de ani acceptă mai uşor situaţia, dar noile generaţii se gîndesc mai puţin la costurile unui stat independent şi mai mult la ce ar însemna acest lucru din punct de vedere cultural. Chiar şi sportiv. Ce ar însemna o naţională catalană de fotbal? Dar o echipă de tenis? Dar piloţi de motociclism care cîştigă sub culorile steagului catalan? Mulţi dintre sportivii care cîştigă acum trofee pentru Spania sînt catalani. Aşadar, imaginea internaţionlă a Cataloniei ar putea să se îmbunătăţească, nu neapărat să piardă, chiar dacă statul ar fi mai mic.
Lluis Alemany este profesor de limbă engleză şi spaniolă în Catalonia.
