Puterea de lider a Europei
La Forumul Economic de la Davos de anul acesta, subiectul principal a fost puterea tot mai mare a Asiei. Un analist asiatic a afirmat că în 2050 vor fi trei puteri mondiale: Statele Unite, China şi India. Acesta nu a menţionat Europa, dar a subestima forţa Bătrînului Continent este o greşeală. Da, în acest moment Europa boxează sub categoria ei de greutate. Este fragmentată, paşnică şi normativă, într-o lume a forţei brute, dar puterea mondială nu se reduce la cea militară. Folosirea forţei printre democraţiile avansate economic este practic de neconceput. În relaţiile dintre ele, astfel de ţări sînt toate de pe Venus - ca să-l parafrazez pe Robert Kagan - iar din această perspectivă, focalizarea europeană asupra legii şi a instituţiilor este o calitate. În ceea ce priveşte relaţiile dintre Europa şi alte părţi ale lumii, un recent sondaj arăta că mulţi europeni ar dori ca acest continent să joace un rol mai important. Numai că, pentru a crea un echilibru cu puterea militară americană, e nevoie de o dublare sau o triplare a cheltuielilor pentru apărare, şi puţini europeni ar fi încîntaţi de o astfel de creştere. Totuşi, o strategie europeană inteligentă ar presupune investiţii mai mari în puterea militară. Situaţia Europei nu este însă atît de întunecată pe cît cred pesimiştii. Puterea înseamnă abilitatea de a obţine rezultatele dorite, iar resursele pentru a ajunge la ele depind de context. În termeni funcţionali, puterea este distribuită ca un joc de şah în trei dimensiuni. Pe tabla de joc situată sus se găsesc relaţiile militare dintre state, unde SUA sînt singura super-putere internaţională cu posibilităţi de a acţiona la nivel mondial. În acest loc, puterea este unipolară. Pe tabla din mijloc se află relaţiile economice, unde lumea este multipolară. Aici Europa acţionează ca o uniune, iar ţări ca Japonia şi China au deja roluri importante. Statele Unite nu pot stabili un acord privind comerţul sau nu pot deschide procese anti-trust fără aprobarea Uniunii Europene. Sau, ca să dau un exemplu, Europa a fost capabilă să aibă rolul decisiv în înlăturarea lui Paul Wolfowitz din funcţia de şef al Băncii Mondiale. Pe ultima tablă se găsesc relaţiile transnaţionale care scapă controlului guvernelor - o mulţime de aspecte, de la traficul de droguri la bolile contagioase, de la schimbarea climei la terorism. Pe această tablă de şah, puterea este haotic distribuită între actanţi non-statali, de aceea nu are sens să numim această lume unipolară sau multipolară. Din acest punct de vedere, cooperarea civilă strînsă este foarte importantă, exact cea pentru care Europa pare foarte înzestrată. Succesul ţărilor europene de a depăşi secole de animozităţi şi dezvoltarea unei pieţe interne extinse reprezintă dovada că negocierea este punctul lor forte. La sfîrşitul războiului rece, ţările din Estul Europei nu au format alianţe regionale, cum făcuseră în anii â20 ai secolului trecut, ci au ales Bruxelles-ul ca o asigurare pentru viitor. În mod similar, ţări ca Turcia şi Ucraina şi-au modificat politica internă, în dorinţa de a fi primite în uniunea naţiunilor europene. Recent, National Intelligence Council al Statelor Unite a prefigurat patru scenarii diferite despre cum va arăta lumea în 2020: Lumea Davos, în care globalizarea economică va continua, cu o prezenţă tot mai marcată a Asiei; Pax Americana, în care SUA domină mai departe ordinea mondială; Noul Califat, în care identitatea religioasă islamică va zdruncina dominaţia normelor occidentale; şi Ciclul Terorii, în care forţe non-statale distrug securitatea generală şi produc societăţi orwelliene. Ca orice exerciţiu de futurologie, astfel de scenarii îşi au limitele lor, dar ne fac să ne întrebăm care vor fi cei trei sau patru factori politici majori ce vor căpăta influenţă preponderentă în viitor. Primul ar fi puterea crescîndă a Asiei. Marele semn de întrebare vizează China şi evoluţia ei internă. 400 de milioane de chinezi au ieşit din categoria celor săraci, din 1990 pînă astăzi, dar alţi 400 de milioane încă trăiesc cu mai puţin de doi dolari pe zi. Spre deosebire de India, China nu a rezolvat problema reprezentativităţii politice. Dacă statul chinez înlocuieşte comunismul în eroziune cu naţionalismul şi asigură coeziunea socială, rezultatul ar putea fi o politică externă mai agresivă şi lipsa preocupării faţă de probleme ca încălzirea globală. Sau ar putea, dimpotrivă, să abordeze astfel de chestiuni şi să devină un "partener responsabil" în politica internaţională. Europa poate avea o contribuţie semnificativă la integrarea Chinei în instituţiile şi normele internaţionale. În general, Europa şi SUA au a se teme mai mult de o Chină vulnerabilă decît de una bogată. Islamul politic şi felul în care se va dezvolta reprezintă un al doilea factor de luat în seamă. Lupta împotriva terorismului islamic nu este un "război al civilizaţiilor", ci un război civil în interiorul islamului. O minoritate radicală foloseşte violenţa pentru a impune o variantă simplificată şi ideologizată a acestei religii unei majorităţi cu puncte de vedere diverse. Deşi cei mai mulţi musulmani trăiesc în Asia, aceştia sînt influenţaţi de ceea ce se petrece în centrul acestui conflict, în Orientul Mijlociu, o zonă care a rămas în urma restului lumii în privinţa globalizării, a deschiderii, a instituţiilor şi a democratizării. Aici, puterea economică şi diplomatică a Europei poate avea o influenţă importantă. Un comerţ mai deschis, creştere economică, dezvoltare a instituţiilor societăţii civile şi o participare din ce în ce mai crescută a cetăţenilor la viaţa politică ar putea să întărească în timp puterea majorităţii moderate a musulmanilor, în aceeaşi măsură ca felul în care aceştia sînt trataţi în Europa şi în Statele Unite. La fel de important este dacă politica occidentală faţă de Orientul Mijlociu va fi considerată mulţumitoare de către musulmanii moderaţi sau va consolida versiunea radicalilor, aceea a unui război purtat împotriva islamului. Al treilea factor ce poate hotărî care dintre scenarii se va impune este reprezentat de puterea americană şi de felul în care ea va fi folosită. Statele Unite vor rămîne cu siguranţă cea mai puternică naţiune pînă în 2020, dar, paradoxal, statul cel mai puternic de la Imperiul Roman încoace va fi incapabil să-şi protejeze propriii cetăţeni de unul singur. Forţa militară americană nu este adecvată pentru a gestiona probleme ca pandemiile, încălzirea globală, terorismul şi criminalitatea transnaţională. Aceste aspecte cer cooperare în legătură cu accesul la resursele globale şi diplomaţia de a atrage un sprijin larg pentru soluţionarea lor. Nici o altă parte a lumii nu împărtăşeşte în mai mare măsură aceste valori şi nu are capacitatea de a influenţa atitudinea americană mai mult decît Europa. Ceea ce sugerează că al patrulea factor determinant pentru viitor este evoluţia politicii şi a puterii europene. Joseph S. Nye este profesor la Harvard. Cel mai recent volum al său se intitulează The Power to Lead. traducere de Mădălina ŞCHIOPU
