Populismul creşte în UE. România scapă?
Noiembrie 13, 2013, va rămîne o zi memorabilă. Nu neapărat în sens bun, căci ea marchează, pentru prima dată în Europa postbelică, ascensiunea extremei drepte, cu şanse credibile de a ocupa, „în echipă“, o bucată importantă din Parlamentul European, în perspectiva viitoarelor alegeri europene din mai 2014. Preşedintele Partidului Frontul Naţional din Franţa, Marine Le Pen, şi omologul său olandez, Geert Wilders (PVV), au încheiat în acest context, la Haga, o alianţă în pregătirea alegerilor din Parlamentul European, o platformă eurosceptică, calificînd Uniunea Europeană ca un proiect „nazist“ – o ironie, avînd în vedere rolul construcţiei europene de a evita conflictele în Europa, prin pacea şi prosperitatea date de punerea în comun a resurselor.
Existenţa unor forţe de extremă dreaptă – sau stîngă – nu e un fenomen nou în societate, care poate da periodic votul său în proporţie mai mare acestora, fiind dezamăgite uneori de prestaţia partidelor tradiţionale, de stînga, dreapta sau cu o platformă centristă. Noutatea e că trăim o perioadă în care mişcările de esenţă populistă, care atacă elitele momentului sau caută un ţap ispăşitor bun de demonizat pentru relele societăţii, prosperă, deşi nu au soluţii, ci doar ştiu să pună degetul pe rana socială, economică şi politică, mai mult sau mai puţin agresiv. Aceste partide prosperă nu numai într-o ţară, ci în mai multe concomitent; nu scapă nici state considerate bastioane ale democraţiei – cum e cazul Franţei, unde, conform unui sondaj publicat în luna octombrie de Le Nouvel Observateur, Frontul Naţional are 24%, peste nivelul principalelor două partide ale ţării. Potrivit unui alt sondaj, tot din octombrie, pentru 46% dintre francezi, Le Pen este adevărata opoziţie a preşedintelui Hollande, liderii UMP – fostul partid al lui Sarkozy – fiind sub 20%.
Uniţi împotriva Bruxelles-ului
„Noi, vechi naţiuni europene, nu putem fi obligate să cerem permisiunea Bruxelles-ului pentru orice lucru“, a denunţat doamna Le Pen, clamînd reîntoarcerea la suveranitate. Interesant, numai că la Bruxelles, Franţa şi Olanda (la ele, dumneaei referindu-se prioritar, lăsînd însă uşa deschisă pentru noi aliaţi, din alte state) sînt deja reprezentate, atît în Consiliu, cît şi la Comisie şi, perfect democratic, în Parlamentul European. Acum, însă, plăteşte clasa politică europeană preţul limbajului dublu faţă de Bruxelles: cînd reuşeau ceva, liderii aveau meritul; cînd nu, atunci era de vină „Bruxelles-ul“. Problema însă e că suprapunerea crizelor – europeană şi naţionale – duce la crearea unei platforme organizate împotriva proiectului european.
De data aceasta, e posibil să ne pomenim pe bune cu un Tea Party european, ca familie politică pusă pe criticat orice face UE, încercînd totodată să saboteze discuţii cu implicaţii financiare şi nu numai. Aşa cum Tea Party, în SUA, a reuşit să blocheze discuţiile pe buget, aşa pot face şi populiştii europeni dacă vor fi suficient de mulţi.
Marine Le Pen îşi asumă leadership-ul, pe moment (pentru că arată şi cel mai bine în sondaje), şi iniţiază o serie de întîlniri în Europa, pentru a construi un grup parlamentar influent, după alegerile pentru Parlamentul European. De cine şi de cîţi are nevoie? De 25 de eurodeputaţi din 766, din cel puţin un sfert din statele membre UE, iar şanse sînt, avînd în vedere creşterea preconizată a unor partide precum Vlaams Belang în Belgia, Liga Nordului în Italia şi Partidul Libertăţii din Austria. Există însă şi partide cu care nu se doreşte asocierea, precum Jobbik din Ungaria sau Partidul Naţional Britanic (BNP). Partidul Independenţei din Marea Britanie (UKIP), care, conform previziunilor, va scoate un scor bun în mai 2014, se ţine însă departe de Le Pen şi compania, la fel ca şi proaspătul partid Alternativa pentru Germania (AfD). Va fi interesant cum se va poziţiona Mişcarea de 5 stele a lui Beppe Grillo, din Italia.
Două mantre se vor opune în 2014: „uniţi în diversitate“ al UE, cu „uniţi împotriva Bruxelles-ului“, al flancului extrem. Rămîne de văzut care va avea succes. Cert e că, dacă în 2007, grupul „Identitate, Tradiţie, Suveranitate“, o primă încercare de platformă, a picat tocmai din cauza neînţelegerilor dintre Alessandra Mussolini şi Corneliu Vadim Tudor, de pe urma unor comentarii la adresa românilor ca infractori, acum, însă, platforma eurosceptică extremistă are potenţial durabil.
Imigrantul – vinovatul de serviciu
Dincolo de Bruxelles, de esenţa populismului extremist în partidele sus-menţionate ţine, în majoritatea cazurilor, abordarea faţă de imigranţi, iar aici, din păcate, românii şi bulgarii au devenit „vedetele“ ultimelor luni. Imigrantul e, practic, noul ţap ispăşitor al societăţii: economia nu merge din cauza lui (deşi rapoarte economice arată contrariul), slujbele „ne sînt furate“ de el şi semenii săi (deşi imigranţii fac, de foarte multe ori, slujbele nedorite de localnici), străzile nu ne mai sînt sigure (deşi, dacă ne uităm pe registrele poliţiei, vedem că proporţia celor implicaţi în infracţiuni, din comunităţile de imigranţi, e mai mică decît proporţia localnicilor infractori), ne pierdem identitatea (de parcă identitatea, dacă e puternică, se diluează de pe o zi pe alta la contactul cu „factorul străin“).
Jos cu „elita coruptă“ şi îndepărtată de oameni
O altă trăsătură a valului actual populist este mesajul antisistem. În condiţiile erodării partidelor clasice, care au dezamăgit în ochii electoratului, prinde din ce în ce mai mult mesajul împotriva „elitelor corupte“; este însă şi vina clasei politice tradiţionale, care te face periodic să spui: „M-am săturat“ – vorba unui editorial recent. Cetăţenii dezamăgiţi se orientează, atunci, spre cei care le pot oferi speranţă. În Cehia, la alegerile din toamna aceasta, social-democraţii au ieşit pe primul loc, însă noul partid Acţiunea pentru Cetăţenii Înstrăinaţi a cîştigat 18,7%, cu sloganul „Da, ne va fi mai bine fără ei“. În alegerile austriece din septembrie, social-democraţii (SPÖ) şi partidul popular (ÖVP) au luat împreună abia 50%, cel mai slab scor de la al Doilea Război Mondial încoace. Partidul populist de extremă dreapta Partidul Libertăţii (FPÖ) a ajuns al treilea, cu 20,51%, cu apeluri pentru o politică mai dură antiimigraţie, dar şi o retorică puternică antisistem. Interesant e că două partide noi, Echipa Stronach şi NEOS, cu un mesaj antisistem şi anticorupţie, au obţinut circa 6%, respectiv 5%, peste pragul electoral de 4% din Austria. Contează cine defineşte (a)normalitatea şi cine arată cu degetul în direcţia presupuşilor vinovaţi, oamenii urmînd a se regrupa în spatele celui mai credibil mesaj.
Profilul populist: de la fermitate revoltată la populistul „simpatic“
Profilul populist european e extrem de variat, de la fermitate revoltată (în majoritatea cazurilor) la populismul „simpatic“, afişat recent de Beppe Grillo, care merită atenţie. În 2009, Grillo, fost comedian, a fondat Mişcarea 5 Stele, un amestec interesant, ca o shaorma cu de toate: democraţie directă, acces gratuit la Internet şi condamndarea corupţiei, remix cu ceva ecologie şi euroscepticism. În alegerile din 2013, a cîştigat 25,5% din voturi, avînd 109 deputaţi şi 54 de senatori, devenind cel mai mare partid populist eurosceptic din UE. 8 milioane de oameni au votat pentru schimbare, avînd încredere în „adevărurile“ frumos spuse de Grillo.
În contrapondere la profilul populist, e interesantă reacţia partidelor. Majoritatea celor de dreapta merg puţin spre extremă, încercînd să recupereze din electorat prin noua fermitate afişată faţă de imigranţi. Ce e însă interesant e că „se cîştigă“ nu numai pe partea dreaptă populistă, ci şi pe partea stîngă, Partidul Comunist în Republica Cehă, Syriza în Grecia şi Die Linke din Germania crescînd. Dacă dreapta nu a găsit încă soluţii pentru extrema dreaptă, un populism modern de stînga ar putea să salveze, la vot, social-democraţia. Aici, criza financiară şi consecinţele ei dau naştere la tentaţii electorale, precum „preţurile controlate“ în materie de energie pentru 20 de luni, idee ventilată recent de liderul laburist Ed Miliband. În ceea ce priveşte combaterea extremei drepte de către stînga, Franţa ne arată un exemplu de eşec: doar ministrul de Interne Valls cîştigă din poziţia puternică antiimigraţie, nu şi partidul socialist, care se scufundă în sondaje.
De la vorbe dure la violenţe nu e decît un pas
„În numele poporului“ se pot face şi spune multe. Însă pînă şi populiştii moderni ezită să incite pe faţă la violenţe. Asta nu înseamnă însă că ele nu au loc, de la xenofobie la violenţă nu e decît un pas. Grecia pare a trece printr-o perioadă politică similară cu Republica de la Weimar, cu mare agitaţie şi multă frustrare acumulată. În acest context, un cîntăreţ a fost asasinat în septembrie, iar la jumătatea lui octombrie, şase deputaţi ai Zorilor Aurii (formaţiune de extremă dreapta) au fost lipsiţi de imunitate, deschizînd calea pentru procurori de a-i judeca ca parte dintr-o organizaţie criminală.
Soluţii pentru Europa?
Există soluţii pentru Europa? Da, o revenire pe creştere economică prin leadership, politic şi economic, totul e ca liderii politici să îşi asume misiunea istorică în vremuri tulburi. Asta presupune empatie şi acţiune, nu doar o schimbare de limbaj, dinspre „austeritate“ spre „consolidare bugetară“, înseamnă o alianţă cu sectorul privat şi promovarea unui mesaj de echilibru, transparenţă şi responsabilitate, ferm şi credibil. Asta atît în plan naţional, cît şi european, unde miza următorilor ani e crearea Statelor Unite ale Europei vs un naţionalism fără soluţii; realegerea Angelei Merkel s-ar putea să fie marea şansă a Europei, un lider puternic şi respectat la frîiele Uniunii. În ceea ce priveşte noua mantră, de data asta mai concretă, a discursului european, slujbele pentru tineri, rămîne de văzut dacă lucrurile se vor mişca pe măsura aşteptărilor.
Scapă România de populism?
Răspunsul e mai degrabă nu. Nu scapă categoric din agenda publică occidentală, căci românii vor rămîne demonizaţi, ca ţinte uşoare. Este şi vina guvernelor române succesive care nu au ştiut să investească într-o strategie cuprinzătoare de imagine de ţară: în lipsa ştirilor pozitive, cuvîntul „român“ e asociat, în multe cazuri, cu elemente de infracţionalitate. Măcar Dracula era cool.
De asemenea, în plan intern, clasa politică uită lecţiile anilor 2000 şi 2012, cu PRM şi PPDD, şi crede că nu se pot ridica alternative pe viitor. USL uită de mandatul puternic, majoritatea constituţională, şi îşi vede de certurile interne, în timp ce opoziţia nu s-a refăcut încă. Toţi aceşti factori nu fac decît să întărească opinia românilor că a lor clasă politică e mai departe ca oricînd de nevoile reale ale societăţii. Să sperăm însă că orice alternative care se vor ridica – căci atunci cînd apare nevoia, apare şi instrumentul, mai devreme sau mai tîrziu – vor fi credibile şi nu ne vor înscrie în valul populist european. Revoluţia urbană, manifestată în cazul Roşiei Montane, e doar începutul schimbării. Populismul e simplu: constată problema şi nu oferă soluţia, sau oferă o soluţie simplă; clasa politică actuală ar fi bine să ţină minte asta, e o ţintă uşoară în vremuri dificile.
Radu Magdin e CEO Smartlink Communications şi un pasionat al politicii online.
Foto: wikimedia commons
