Paradoxul terorismului

După cum era de prevăzut, în urma atacului terorist din noiembrie 2018 – în care Usman Khan a înjunghiat mortal doi trecători pe London Bridge, înainte să fie împușcat de poliție –, oportunismul politic nu a întîrziat să apară. Îl amintim cu precădere pe Boris Johnson, prim-ministrul britanic, care a cerut pedepse cu închisoarea mai lungi și suspendarea „eliberărilor anticipate automate“ ale teroriștilor condamnați.

În cele două decenii care au urmat atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001 din SUA, terorismul a devenit arhetipul panicii morale a lumii occidentale. Teama de teroriști, care pîndesc de pretutindeni, plănuind distrugerea în masă a civilizației occidentale, a fost exploatată de guvernele britanice și americane care s-au perindat pentru a introduce o legislație mai severă, pentru a extinde puterile de supraveghere – și, desigur, pentru a purta războaie.

De fapt, începînd cu finele anilor 1970, terorismul din Europa Occidentală  s-a aflat în continuă scădere. Potrivit Global Terrorism Database (GTD), în Europa de Vest s-au înregistrat 996 de decese cauzate de terorism între 2000 și 2017, față de 1.833 de decese în cei 17 ani dintre 1987 și 2004, și 4.351 de decese între 1970 (cînd și-a început activitatea GTD) și 1987. Amnezia istorică a obnubilat în tot mai mare măsură amintirea terorismului de origine europeană: banda Baader-Meinhof din Germania, Brigăzile Roșii din Italia, IRA în Marea Britanie, terorismul basc și catalan din Spania, terorismul kosovar din fosta Iugoslavie.

Situația e cu totul diferită în SUA. Și nu doar din cauză că cifrele sînt date peste cap de atacurile 9/11, în care și-au pierdut viața 2.996 de oameni. Chiar dacă ignorăm această anomalie statistică, e limpede că, începînd din 2012, decesele provocate de terorism au crescut constant în SUA, inversînd tendința anterioară. În tot cazul, o mare parte a acestui „terorism“ e, pur și simplu, consecința prezenței masive a armelor în rîndul populației civile.

Terorismul islamist e, fără îndoială, o amenințare reală, mai ales în Orientul Mijlociu. Dar trebuie subliniate două aspecte. Mai întîi, terorismul islamist – și, la fel, criza refugiaților – a fost în mare parte o consecință a eforturilor ascunse sau fățișe ale Vestului de a produce o „schimbare de regim“. În al doilea rînd, Europa este, de fapt, mult mai sigură decît era odinioară – datorită ascendentului Uniunii Europene asupra comportamentului guvernelor, pe de o parte, și tehnologiei antiteroriste îmbunătățite, pe de altă parte.

Și totuși, în vreme ce numărul de decese datorate terorismului e în scădere (în Europa, cel puțin), gradul de alarmare crește, oferind guvernelor o justificare pentru a introduce mai multe măsuri de securitate. Acest fenomen, prin care reacția noastră colectivă față de o problemă socială se intensifică odată cu diminuarea problemei, e cunoscut ca „efectul Tocqueville“. În cartea sa Democracy in America, Alexis de Tocqueville observa că „e normal ca dragostea de egalitate să crească constant, odată cu egalitatea, și să sporească odată cu substanța din care se hrănește“.

Există însă și un fenomen înrudit, pe care l-am putea numi efectul Baader-Meinhof: odată ce atenția ți-a fost captată de ceva anume, începi să vezi acel ceva pretutindeni. Aceste două efecte explică modul în care percepțiile noastre subiective asupra riscului au ajuns să devieze atît de mult de la riscul real cu care ne confruntăm.

De fapt, Occidentul a devenit civilizația cu aversiunea cea mai crescută față de risc din istorie. Termenul ca atare provine din latinescul risicum, folosit în Evul Mediu doar în contexte foarte precise, cu referire, de obicei, la comerțul maritim și la afacerea, nouă pe atunci, a asigurărilor maritime. La curțile orașelor-stat din Italia secolului al XVI-lea, rischio se referea la viețile și carierele curtenilor și prinților, și la riscurile la care aceștia erau expuși. Dar cuvîntul nu era folosit frecvent. Succesele sau eșecurile erau atribuite cel mai adesea unei surse exterioare: norocul sau fortuna. Norocul era o manifestare a impredictibilității, iar corespondentul său în planul virtuților umane era prudența (sau virtù, la Machiavelli).

În perioada modernă timpurie, natura era cea care acționa asupra oamenilor; pentru aceștia, singura reacție rațională disponibilă era să opteze între diversele așteptări rezonabile. Abia odată cu revoluția științifică a început să înflorească discursul modern despre risc. Umanitatea modernă influențează și controlează lumea naturală și calculează astfel gradul de periculozitate pe care aceasta îl presupune. Prin urmare, tragedia nu mai trebuie să fie o componentă firească a vieții.

Sociologul german Niklas Luhmann spunea că odată ce acțiunile individuale sînt percepute ca avînd urmări calculabile, predictibile și evitabile, nu mai e nici o speranță de întoarcere la stadiul premodern al ignoranței fericite, cînd cursul evenimentelor viitoare era lăsat în voia sorții. După cum a formulat sibilinic Luhmann: „Poarta raiului rămîne închisă din cauza cuvîntului risc“.

La rîndul lor, economiștii cred că riscurile sînt măsurabile și, ca atare, controlabile. În această privință, ei se află în aceeași barcă cu cei care ne spun că riscurile de securitate pot fi minimizate extinzînd puterile de supraveghere și perfecționînd tehnicile de colectare a informațiilor cu privire la posibile amenințări teroriste. Un risc e, în cele din urmă, gradul de incertitudine al evenimentelor viitoare, și – după cum scria Claude Shannon, fondatorul teoriei informației – „informația e rezolvarea incertitudinii“.

Există fără îndoială un beneficiu al securității; el vine însă cu prețul unei intruziuni fără precedent în viețile noastre private. Dreptul nostru la confidențialitatea informațiilor, garantat acum de Regulamentul general privind protecția datelor al UE (RGDP), se află într-un conflict tot mai acut cu dorința noastră de securitate. Dispozitivele omniprezente care văd, aud, citesc și ne înregistrează comportamentul produc un șuvoi de date, pornind de la care se pot face inferențe, predicții și recomandări cu privire la acțiunile noastre trecute, prezente și viitoare. Dreptul la viață privată pălește în fața maximei „Cunoașterea înseamnă putere“.

În plus, există un conflict între securitate și bunăstare. Securitatea totală presupune eliminarea a două virtuți cardinale: curajul și prudența. Omul aflat în deplină siguranță e o ființă împuținată.

Din aceste două motive, trebuie să rămînem la fapte și să nu le dăm guvernelor instrumentele pe care le cer tot mai insistent pentru a cîștiga „bătălia“ împotriva terorismului, crimelor sau a altor nenorociri, evitabile tehnic, pe care le aduce viața. E nevoie de un răspuns bine chibzuit. Iar cînd vine vorba de haosul și mizeria istoriei umanității ar trebui să ne amintim de spusele lui Heraclit: „Fulgerul le cîrmuiește pe toate“.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick.

© Project Syndicate, 2019

traducere de Matei PLEŞU

Foto: Niklas Luhmann (wikimedia commons)