Intra-muros, extra-muros şi rateuri mentale
Odată cu apariţia primelor oraşe, problema limitei lumii urbane a cristalizat raporturi antitetice între două lumi, între raţiuni diferite de a fi. Dacă viaţa şi cultura urbană, de la începuturile manifestării fenomenului proto-urban în Mesopotamia mileniului VII î.e.n., au devenit cu mici excepţii înlăuntrul zidurilor-limite separînd net mediul antropomorfizat de natură (limita "fizică" avînd separat sau în acelaşi timp o funcţie de graniţă fizică în sens de delimitare, o funcţie simbolică cu rol de afirmare a prestigiului, o funcţie religioasă dînd seama de sacru şi permiţînd ca arhitectura specifică spaţiului închis să fie locul ce face posibilă hierofania şi/sau o funcţie pragmatică de protecţie), pregnant începînd cu Revoluţia Industrială limita urbană şi-a depăşit condiţia de "dat" şi a devenit flexibilă, administrativă, virtuală. Ce rămîne încă e importanţa (recunoscută de fenomenologi ca Eliade sau Norberg-Schulz) fixării Centrului, ce coincide simbolic cu centrul lumii, astfel încît ceea ce e în interiorul limitei, în intra-muros, cît mai aproape de centru, este diferit în importanţă şi simbolistică faţă de extra-muros, ceea ce rămîne în afara limitei (de pildă zonele albe ale hărţilor medievale sau tărîmurile amazoanelor sau barbarilor pentru vechii greci): generic haosul. Cel mai înalt grad de complexitate îl are lumea urbană postbelică. Sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial marchează începutul reconstrucţiei urbane, iar Oraşul nu numai că nu îşi mai pune problema izolării de restul lumii, dar se extinde deschizîndu-se în matricea unui nou tip de conflict împărţind Europa - războiul rece - şi cristalizînd iarăşi raporturi antitetice între două lumi, între două raţiuni diferite de a fi: Occidentul capitalist şi Estul comunist. Dacă oraşul şi-a pierdut zidurile definitiv, deschizîndu-se spre macrocosm, în Berlin apare Zidul. Paradoxal, deschis spre macrocosm, Oraşul a fost izolat de el însuşi din raţiuni politice printr-un zid ce nu mai separă Oraşul ca Lume de restul lumii ca-n trecut, ci iar două lumi antitetice, două raţiuni de a fi: una a libertăţii, alta a dictaturii. Zidul a fost dărîmat şi părea că a dispărut. Părea că mariajul Occidentului cu Estul european e fericit la nivel de mentalităţi, însă locuirea demonstrează că n-a fost să fie aşa. Se pot remarca două tipuri de atitudine în ceea ce priveşte relaţia intra-muros = în limitele proprietăţii private şi extra-muros = în afara proprietăţii, semnificative şi emblematice, în raport cu istoria recentă a contextului în care fiecare a devenit. În lumea occidentală şi americană, cu preţ şi respect pentru proprietate privată, reguli, justiţie, resimţite profund în mentalul colectiv, proprietăţile private sînt lipsite, în marea majoritate, de marcările limitelor sau, dacă acestea se fac, atunci sînt simbolice şi în maniere care potenţează spaţiul urban: cu lanternouri, diverse obiecte decorative, elemente interesante de vegetaţie, celebrele garduri mici albe din filmele americane, garduri vii etc. Nu la fel stau lucrurile în lumea postcomunistă, unde reacţia în ceea ce priveşte proprietatea acum privată, după o jumătate de secol de excrementale ideologii & dictaturi socialist-comuniste obligînd "omul nou" la fericire cu forţa într-o lume în care totul aparţine tuturor şi nimănui, este diferită. Două reguli domină fenomenul. 1. Pe măsură ce se îndepărtează de sursă, atît geografic, cît şi temporal, arhitectura se re-semantizează sub autoritatea imperativelor contextului: pe măsură ce se avansează spre est de la fosta Cortină de Fier, locuinţa individuală devine din ce în ce mai separată de restul lumii, citînd patetic locuinţa seniorială fortificată sau castelul comital al Evului Mediu. 2. Cu cît statutul social şi economic al proprietarului - milionar de carton, baron local, politician, mafiot local ori toate la un loc - este mai ridicat, cu atît matricea sa culturală şi stilistică este mai redusă, invers proporţională cu dimensiunile proprietăţilor, obligatoriu Mari, situate în situri naturale excepţionale şi protejate de ziduri obligatoriu Înalte. În acest sens, România abundă de exemple emblematice, care nu se referă numai la izolarea proprietăţii de un mediu urban care poate afecta intimitatea, e sursă de poluare chimică, fonică, estetică sau de infracţionalitate, ci, culmea!, de un mediu natural de mare calitate, faţă cu care, în mod straniu, locuinţa "Parvenitului de România" refuză orice sentiment al comunicării cu natura, cu restul mediului urban, cu lumea. Dotat cu un organ atrofiat al inteligenţei, "Parvenitul de România" se recunoaşte uşor după îmbrăcămintea strident de scumpă, după unsoarea gelurilor şi parfumurilor, după starea de permanentă transpiraţie, după talia şi mersul similare unui bivol biped, fruntea îngustă şi doi ochi mici şi inexpresivi, ca de porc, din fundul cărora priveşte plin de dispreţ furnicarul urban prin care, vai!, e nevoit să treacă cu obligatoria sa maşină de teren, pentru a ajunge la unul dintre locurile în care sălăşluieşte: căsălăul. Plin de bănet furat printr-o largă plajă de evaziuni fiscale, această specie jalnică, rod al experimentelor genetice petrecute în "institutele de cercetare" ale fostei Securităţi în asociere cu "centrele de cercetări" ale partidului comunist, imposibil de stîrpit din cauza comunităţii de interese în care trăieşte, obişnuieşte să-şi ia (nu să-şi cumpere!) unele dintre cele mai frumoase terenuri din arealul său. Aici el îşi marchează teritoriul prin urinarea de arhitectură, uneori cu concursul specialiştilor, în dispreţ total faţă de reglementări urbanistice şi bun-simţ, şi circondă totul cu cortina de beton armat. (Aflu recent de la ştiri că un exemplar braşovean al acestei specii şi-a înconjurat proprietatea sa de la Dunăre cu un zid înalt de 4,5 m şi lung de 5 km!) "Parvenitul de România" e animal prin existenţa fizică şi virus letal prin acţiunile sale. Specie extrem de rezistentă, el e re-semantizatorul ultimei ipostaze decăzute a Zidului, crezut pe cale de dispariţie din civilizaţia urbană şi cristalizînd iarăşi raporturi antitetice între două lumi, între raţiuni diferite de a fi. Dacă oraşul s-a deschis spre lume, proprietatea se-nchide, se izolează. Probabil că acest fenomen are rădăcini adînci în mentalul individual şi/sau colectiv, atît în ceea ce priveşte istoria recentă a României (ce a cunoscut înflorirea capitalistă interbelică, decăderea comunistă postbelică cu alterarea gravă a mentalităţilor şi sentimentelor individualităţii şi proprietăţii şi tranziţia sifilitică postcomunistă a hoţilor ce strigă hoţii), cît şi în ceea ce priveşte istoria mai îndepărtată, legată de poziţia sa geografică în acest Est european, la porţile Orientului, unde invaziile continue au cristalizat un sentiment amestecat de frică de aşezare stabilă într-un loc, de nevoie de apărare individuală, de nevoie psihologică de linişte şi izolare faţă de un "exterior" al casei total imprevizibil, a cărui neutralizare la nivel psihologic o realizează zidurile. Conceptul de limită se referă în general la un prag dincolo de care esenţa unui fenomen se schimbă. În cazul "Parvenitului de România" probabil că e şi puţin din fiecare explicaţie de mai sus, dar, în esenţă, Zidul şi casa îi protejează hoţia, arată lumii imbecilitatea sa, iar lui nu-i arată chiar Lumea. O, Românie tristă, plină de umor! O, parvenitule bogat, plin de sărăcie!
