Imaginea mea despre Nicolae Ceauşescu s-a umanizat </br><i>- interviu cu Andrei UJICĂ - </i>

Sînt pe punctul de a începe montajul, faza cea mai importantă la un asemenea proiect. Am văzut peste 200 de ore de material, preselectat de Titus Muntean şi Velvet Moraru, dintr-un total de aproximativ o mie de ore, existente în fondurile TVR şi ale Arhivei Naţionale de Filme. După ce criterii s-a făcut preselecţia? Le-am cerut să acopere cronologic datele importante ale celor 25 de ani cît a stat Ceauşescu la putere şi să caute cu precădere capete de casete. Asta pentru că, de obicei, la început sau la sfîrşit de rolă există şansa de a găsi momente ieşite din protocol. Şi, într-adevăr, au găsit. Nu au fost distruse? Nu. Acum să nu se aştepte nimeni la senzaţionalism bulevardier. Arhiva fiind în totalitatea ei una de protocol, cum sînt toate arhivele de şefi de stat, imaginile pe care le conţine sînt ritualizate. Însă, înainte de a intra în rol ca să fie filmat, orice om se poartă firesc. Despre astfel de momente este vorba. De unde ideea acestui film şi de unde titlul? În decembrie 2005, Videograme dintr-o revoluţie a fost difuzat pentru prima oară la TVR. Cu această ocazie, s-a organizat şi o discuţie în platou, pentru care am venit la Bucureşti. M-am reîntîlnit cu Velvet Moraru, care fusese şefă de producţie la Videograme... în 1992. Ea m-a întrebat dacă n-am impresia că a venit timpul să se facă un film despre Ceauşescu, unul care, măcar în miză, să tindă spre obiectivitatea Videogramelor... "Da”, am spus, "în principiu cred că ai dreptate”, dar la ora aceea pe mine mă preocupa de fapt să fac un film cu filozoful Paul Virilio, în care el s-ar fi jucat pe sine în interiorul unei poveşti inventate. Velvet a insistat, iar eu am promis că o să mă gîndesc, ştiind însă că simplul deziderat al obiectivităţii nu e un criteriu suficient de abordare cinematografică a unei teme. De ce? Eu nu fac documentar clasic. După discuţia de la Bucureşti, lucrurile s-au legat, în timp, de la sine. Cel mai bun prieten de-al meu din Germania, de un deceniu încoace, este filozoful Peter Sloterdijk, rectorul Universităţii de Artă din Karlsruhe, unde am o catedră de film. El face naveta de la Viena, eu de la Berlin, dar cînd ne nimerim amîndoi în Karlsruhe, ne vedem zilnic, la cină. Într-o astfel de seară, la trei luni după ce fusesem la Bucureşti, ştiind că mă preocupase în ultimii ani figura lui Fidel Castro, Sloterdijk mi-a adus o carte a lui Norberto Fuentes, scriitor cubanez în exil şi fost apropiat al lui Castro, pînă să cadă în dizgraţie. Iartați-mă că vă întrerup: de ce vă preocupa figura lui Castro? Am fost la Havana de două ori, în 2004 şi 2005, unde am făcut o cercetare de arhivă la ICAIC (n.red.- Instituto Cubano de Arte e Industria Cinematográficos). Institutul de Film pe care l-am fondat în 2002, în cadrul Centrului pentru Artă şi Tehnologie Media (ZKM) din Karlsruhe, pregătea la vremea aceea o ediţie DVD cu filmele lui Santiago Álvares, documentaristul lui Castro, cel care l-a însoţit încă de dinainte de preluarea puterii. Deci Sloterdijk mi-a făcut cadou cartea. Pe copertă scria aşa: Autobiografia lui Fidel Castro. Un roman de Norberto Fuentes. Am citit titlul ca pe o somaţie de a chestiona psihologia dictatorului ideologic din secolul al XX-lea, fie el tipic sau atipic. Fuentes n-a inventat el acest tip de autobiografie ficţională: titlul e o parafrază la "Autobiografia lui Alice B. Toklas”, apărută deja în 1933. Gertrude Stein a refuzat cu străşnicie să-şi scrie memoriile, pînă cînd nu a găsit o perspectivă prin deviere: autobiografia inventată a unei persoane reale din proximitate, Alice B. Toklas fiind, printre altele, secretara ei. Eu nu l-am cunoscut pe Ceauşescu personal, dar generaţia mea şi încă altele cîteva au fost marcate, prin coabitare silită, de omniprezenţa lui. De aceea, toţi am avut impresia că l-am cunoscut, deşi, de fapt, nu ne-am cunoscut decît propriile aversiuni faţă de sistemul pe care îl reprezenta şi care ne-a amărît tinereţea. Încercarea mea acum " şi o fac întîi de toate pentru mine " e să-l cunosc personal pe cel care mi-a impregnat biografia. Am trăit sub el pînă la 29 de ani. De ce era nevoie de o trilogie întreagă despre comunism? Avem de-a face cu două aspecte aici. Unul de natură auctorială, pentru că pe mine mă interesează să transform materialul secundar în discurs primar. Adică, dintr-un corpus de documente istorice, să fac un film a cărui miză e în primul rînd estetică. Celălalt aspect este de factură teoretică, formulat în Videograme dintr-o revoluţie încă din titlu. Filmul atrage pentru prima oară atenţia asupra apariţiei unei noi categorii de documente istorice " secvenţa video. Fragmente largi de istorie în imagini în mişcare. De ce pentru prima oară? Pentru că, tehnic, nu fusese posibil pînă atunci. Revoluţia din 1989 a avut loc la doar cîteva luni după ce a apărut pe piaţă un nou model de camcorder Sony, o cameră foarte mobilă, al cărei slogan de publicitate a devenit ulterior: "Capture the revolution!”. E o mare diferenţă între acest tip de imagini şi, de exemplu, schiţele unui desenator la baricadele Comunei din Paris, fotografiile de front din secolul al XIX-lea sau secvenţele filmate în conflagraţiile secolului XX. Să nu uităm, pelicula e limitată ca mediu. Rola e scurtă, camera grea şi greu de deplasat ş.a.m.d. De aceea, imaginile istorice înregistrate pe peliculă rămîn mai întotdeauna în zona propagandei şi a protocolului. Apariţia camcorderului a făcut ca posibilitatea de captare a unor secvenţe lungi de imagini în mişcare să devină extrem de la îndemînă. Avem de a face cu un proces de enormă democratizare mediatică. Astăzi, un număr nelimitat de cameramani pot să înregistreze fragmente practic nelimitate de realitate. Acelaşi tratament teoretic îl are materialul video şi în Out of the Present. La Ceauşescu sînt însă constrîns de limitele propagandistice şi protocolare ale imaginilor. Totuşi, convingerea mea e că, şi într-o astfel de arhivă, dacă este destul de amplă " cum este cazul aici ", se pot găsi suficiente fisuri ale registrului stilistic oficial. Prin acest nou tip de document " secvenţe de imagini în mişcare ", ne stau pentru prima oară la dispoziţie fragmente vii de timp istoric şi nu doar nişte momente de timp îngheţat, aşa cum le oferă fotografia. Ca să nu mai vorbim de timpul mediat al unor relatări inevitabil subiective de martori oculari, aşa cum sînt ele inventariate de un istoric, care la rîndul lui are filtrele lui subiective condiţionate de varii contexte ale puterii, de statura lui academică sau, pur şi simplu, de vanitate. Credeți că va înţelege publicul din România aceste lucruri? Nu ştiu ce va înţelege publicul din România sau din altă parte, pentru că nu mă gîndesc niciodată la un public concret. Publicul meu ţintă e abstract. E constituit întîi de toate din cinefilii interesaţi de problemele estetice ale discursului cinematografic şi de limitele lui. Am avut acelaşi public în minte şi cînd am făcut Videograme..., şi cînd am făcut Out of the Present. În cazul lor, pe măsură ce a trecut timpul, receptarea s-a lărgit. Deşi greu de perceput, există un progres continuu la nivelul publicului larg, atît în ce priveşte educaţia estetică, cît şi în ce priveşte nivelul reflexiv. Ce credeți, cum s-a păstrat comunismul pînă în zilele noastre în societatea românească? Există sechele vizibile? Există o serie de defecte pe care sîntem tentaţi să le punem pe seama comunismului. De exemplu, faptul că societatea nu a reuşit să se salubrizeze şi că un număr mare de membri ai fostului sistem au reuşit nestînjeniţi să schimbe macazul. Îmi aduc aminte de un citat pus pe seama lui Napoleon: "E o naivitate să se creadă că după o revoluţie începe o nouă societate în care în poziţiile-cheie sînt schimbate toate persoanele. Nu persoanele se schimbă după o revoluţie, opiniile se schimbă”. Vorbim de revoluţiile liberale. Cele marxiste şi-au învăţat mai bine lecţia de cadre: toate persoanele din toate poziţiile-cheie au fost schimbate, printr-o simplă inversare a criteriilor de selecţie socială. Sechelele marxismului mi se par la fel de evidente în discursul intelectual occidental, mai ales european, în care s-a făcut, timp de decenii, o suprapunere nefastă între ideea de marxism şi ideea de progres. Această convingere surdă e încă actuală în Europa occidentală. În mod ciudat, nici acolo nu s-a făcut o primenire a persoanelor după prăbuşirea blocului estic. Nici unul dintre redactorii-şefi ai publicaţiilor occidentale care decenii la rînd au făcut propagandă comunistă nu şi-a pierdut postul. Singurul lucru pe care îl fac acum e că nu-şi mai spun marxişti. Sechelele pe care le avem, defectele de educaţie şi de mentalitate ale românului sînt mai vechi decît comunismul şi ţin de parcursul istoric. Defectele cele mai mari ne vin din fanariotism. Marile deficienţe în educaţie civică şi simţ comunitar sînt consecinţe ale apartenenţei la confesiunea creştin-orientală. Vreți să spuneți că n-a stricat mare lucru comunismul? A stricat destule, dar nu i se pot pune toate tarele în cîrcă. Comunismului trebuie să i se recunoască măcar un merit. Faptul că a alfabetizat popoare majoritar analfabete. Azi, nivelul general de competenţă al acestor naţiuni e superior nivelului de competenţă de dinainte de instaurarea comunismului. Să nu ne îmbătăm cu apă rece: în România de dinainte de război, elita conectată la discursul european alcătuia o pătură foarte subţire; în rest, România avea o populaţie retardată cu cîteva secole bune faţă de cele occidentale. Acest decalaj s-a redus enorm datorită campaniei de alfabetizare comuniste. Ce avea Ceauşescu în plus faţă de alţi lideri comunişti? Ați reuşit să-i faceți un portret psihologic? Dincolo de un instinct acut al puterii, pe care probabil îl au toţi dictatorii, avea talent pentru politica externă. A avut şi norocul să beneficieze de conjunctura epocii şi să poată face, evident, în interiorul propriului sistem de valori, timp de un deceniu, politică internaţională în stil mare. Ceea ce nu i-a fost dat nimănui din istoria modernă a României. Din ce spuneți parcă v-ar fi simpatic. După mai bine de un an în care l-am văzut cîte opt ore pe zi, am început să-l cunosc. Intri, în ciuda regimului protocolar al materialului, într-un nivel al micro-gesticii, mimicii şi inflexiunii vocii, şi începi să cunoşti omul. În orice caz, imaginea mea despre el s-a umanizat. Nu mai e un obiect abstract de ură asupra căruia proiectam toate clişeele mele de aversiune antitotalitară. S-a transformat într-o persoană care a fost în acelaşi timp părtaş şi victimă a unei false credinţe. Ca majoritatea dictatorilor ideologici din secolul XX, el a păcătuit printr-un surplus de devoţiune faţă de monoteismul ateu pe care l-a personificat. Marxismul, ca şi fascismul de altfel, poate fi definit ca monoteism ateu cu tendinţe dogmatic fundamentaliste. Toţi dictatorii malefici ai secolului XX (inclusiv Hitler) nu au fost, cum susţine istoriografia într-o teză destul de banală, nişte monştri care au căzut din cer şi au pervertit ideologii care poate că, în sine, îşi aveau îndreptăţirea lor. Nici pomeneală. Ei înşişi au fost victimele propriului bigotism intraideologic. Înseamnă că vinovate sînt şi popoarele care i-au susţinut. Cercul celor cu credinţă adevărată era foarte restrîns, pe cînd cel al făţarnicilor şi al oamenilor cu dublă conştiinţă (care nu credeau în ideologia respectivă, dar voiau să profite de avantajele sistemului) era foarte mare: tipi de genul Dumitru Popescu, Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor. Şi, bineînţeles, autorii acestor ideologii, filozofii de la care a pornit totul şi care sînt întotdeauna scoşi din discuţie. Ar trebui să facem o distincţie între vina istorică şi vina ideologică. De ce a fost nevoie să treacă 20 de ani ca să se facă un film despre Ceauşescu? Mi se pare cel mai normal lucru cu putinţă. Raportarea la o figură istorică cere un minimum de distanţă temporală, ceea ce garantează o răcire a afectivităţii şi o reducere a excesului de subiectivism. Dvs. nu faceţi istoriografie, ci artă. Pornind de la acelaşi corpus de documente se poate scrie un tratat de istorie sau un roman. Convingerea mea este că, pe filieră estetică, sînt şanse mai mari să ajungi la adevărul istoric decît pe filieră ştiinţifică. Pe ce trece timpul, mi se pare că aflu mai mult despre Napoleon din "Război şi pace" decît din orice tratat de istorie. Imersia dvs. în dictatura lui Nicolae Ceauşescu e şi un fel de terapie? După părerea mea, orice individ este posesorul unei duble biografii: privată şi istorică. Există oameni " dintre aceia fac parte şi eu ", care au o legătură mai strînsă cu cea din urmă. Oricît de absurd ar suna, ei trăiesc sub imperativul înţelegerii istoriei. E vorba aşadar mai mult de un proces de cunoaştere decît de unul terapeutic. Pe de altă parte, sigur, anumite tentative de reflecţie istorică pot fi văzute ca terapie. Orice biograf neamţ al lui Hitler îşi face o terapie. La fel, Jung Chang, cînd a scris biografia lui Mao. Ca să revin, eu unul mă liniştesc atunci cînd am impresia că am înţeles evenimentele care mi-au determinat biografia. Cînd am făcut Videograme dintr-o revoluţie, impulsul personal a fost de a vedea cu ochii mei ce n-am putut să văd nefiind aici şi neputînd să ies în stradă. Cînd am făcut Out of the Present şi m-am dus la Moscova, impulsul iniţial era să încerc să înţeleg catatonia puterii sovietice în faţa propriei dezintegrări. Rezultatul a fost altul: am înţeles cum arată istoria contemplată din perspectivă olimpiană. Punctul de vedere al cosmonautului Serghei Krikaliov despre dezmembrarea URSS " "de aici se vede atît de bine schimbarea rapidă a anotimpurilor” " e şi punctul dvs. de vedere? Propoziţia asta nu spune decît că poziţia pe care ne-o arogăm, de stăpîni ai naturii, este una naivă şi limitată. E suficient să te îndepărtezi cîteva sute de kilometri de Pămînt ca să-ţi dai seama că, de cînd lumea, natura stă deasupra istoriei şi că istoria nu e decît un caz particular al naturii. Din filmul despre Ceauşescu e foarte posibil să nu înţelegem prea mult din esenţa personalităţii lui, dar poate că o să înţelegem ceva despre noi sub dictatură. Ne place sau nu, dictatorii ideologici care au dominat secolul al XX-lea sînt, între altele, suma naţiunilor pe care le reprezintă pe perioada în care le conduc. Aşa cum Hitler a fost o sumă a naţiunii germane din perioada în care a condus-o, aşa şi Ceauşescu a fost o sumă a românilor din cei 25 de ani cît a stat la putere. De discutat e doar contribuţia fiecăruia dintre noi la "greutatea” lui, ordinul de mărime variind, să zicem, între miligram şi kilogram, pe o scală, aşadar, de unu la un milion. a consemnat Iulia BLAGA Bucureşti, iulie 2009