Harta schimbătoare a securităţii energetice
De trei decenii, lumea bogată discută despre cum să reducă dependenţa de petrol importat. Dar, în ciuda retoricii, problema aprovizionării cu petrol s-a înrăutăţit, iar securitatea energetică a devenit şi mai complicată. Cu toate apelurile repetate ale politicienilor pentru independenţă energetică, în ultimii 30 de ani Statele Unite şi-au dublat dependenţa de petrol importat, care acum reprezintă aproape două treimi din consum. Ameninţările cu stoparea aprovizionării cu petrol, pentru a atinge scopuri politice, au o lungă istorie, mai ales cînd e vorba de Orientul Mijlociu. Membrii arabi din Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol au impus un embargo în perioada războiului din 1967, dar acest apel nu a avut prea mare efect pentru că Statele Unite se bazau atunci pe petrolul propriu, în cea mai mare parte. Dar în timpul războiului de Yom Kippur din 1973, embargoul arab a avut un efect mai mare, pentru că între timp crescuse importul american de petrol. Embargoul a dus la creşterea preţurilor şi a determinat o perioadă de inflaţie şi stagnare în întreaga lume. S-a mai demonstrat atunci şi că petrolul este un produs global. Deşi embargoul a vizat Statele Unite şi Olanda, forţele pieţei au făcut ca toate ţările consumatoare să simtă efectele: penurie de petrol şi inflaţie. Embargourile în privinţa petrolului s-au dovedit a fi un instrument orb, care afectează multe alte ţări, pe lîngă cele vizate. În urma oscilaţiilor preţului petrolului, securitatea energetică se baza pe patru componente. Liberalizînd preţurile energiei, guvernele au permis pieţelor să încurajeze conservarea şi căutarea unor noi resurse. În plus, guvernele au introdus subvenţii modeste şi regulamente, pentru a încuraja conservarea şi reînnoirea surselor energetice. Unele guverne au început să depoziteze petrol în rezerve strategice, care să poată fi folosite pentru scurte perioade de timp, în cazul unor crize. Ţările bogate au creat tot atunci Agenţia Internaţională a Energiei, cu sediul la Paris, care coordonează politicile (inclusiv rezervele strategice) ale ţărilor consumatoare. Asemenea politici încă mai sînt utile, însă nu ar putea preîntîmpina o criză majoră şi de lungă durată. Pămîntul nu riscă să rămînă imediat fără petrol, dar două treimi din rezerve sînt plasate în regiunea instabilă din punct de vedere politic a Golfului Persic. Statele Unite importă doar o mică parte din petrolul său, din Golful Persic. Cel mai mare furnizor pentru americani este vecinul lor stabil, Canada. Însă criza din 1973 ne-a învăţat că o întrerupere a aprovizionărilor cu petrol din Golful Persic ar putea ridica preţurile şi ar afecta chiar şi economiile bogate, indiferent de unde îşi cumpără resursele energetice. Anul acesta, China va depăşi Statele Unite în privinţa emisiilor de gaze cu efect de seră. În această ţară se construiesc cîte două termocentrale pe cărbune în fiecare săptămînă. Mai mult, noi dimensiuni ale problemei securităţii energetice s-au ivit în ultimii cîţiva ani. Una dintre ele este creşterea tot mai mare a cererii de energie în economiile în curs de dezvoltare din Asia, mai ales China. China pare convinsă că poate să-şi asigure importurile de energie prin semnarea unor contracte cu state-paria, precum Sudanul. Deşi această abordare mercantil-obtuză creează probleme de politică externă privind situaţii precum cea din Darfur, ea tot nu va reuşi să protejeze cu adevărat China în cazul unei crize. Ar fi mult mai benefică primirea Chinei (şi a Indiei) în Agenţia Internaţională a Energiei şi încurajarea participării normale a chinezilor pe pieţele internaţionale. O altă dimensiune a problemei securităţii energetice este modul în care preţurile ridicate şi rezervele tot mai mari au crescut puterea ţărilor producătoare de energie. Companiile de stat controlează acum mult mai multe rezerve de petrol şi gaz, decît o fac companiile de energie private. Multe din aceste companii de stat, în ţări precum Rusia şi Venezuela, nu sînt deloc adaptate să facă faţă forţelor pieţei, dar îşi folosesc puterea nou descoperită pentru scopuri politice. În fine, securitatea energetică este complicată de schimbarea climatică. Pe măsură ce oamenii de ştiinţă sînt tot mai categorici, e limpede că schimbările de climă devin o problemă politică, atît la nivel global, cît şi naţional. Creşterea nivelului mării, seceta din Africa şi furtunile tot mai turbulente reprezintă un nou tip de ameninţare, care se cere luată în serios. Astfel că măsurile de rezolvare a problemei energetice trebuie să ia în considerare şi nevoile crescute, nu doar aprovizionarea problematică. Măsurile pe care anumiţi legiuitori le preferă - precum transformarea cărbunelui în lichid - cresc securitarea aprovizionării, dar implică mai multe emisii de dioxid de carbon decît în cazul petrolului importat. Aceste măsuri ar trebui evitate pînă cînd tehnologiile pentru purificarea şi extragerea cărbunelui vor fi perfecţionate. Pe de altă parte, reducerea cererii prin măsuri de conservare a energiei este benefică atît pentru securizarea proviziilor, cît şi pentru clima globală. Dar nu este de ajuns ca Statele Unite şi ţările din Uniunea Europeană să economisească energie, dacă restul lumii nu face la fel. China şi India cresc folosirea resurselor de cărbuni de care dispun, dar dacă nu au şi acces la tehnologie modernă, efectul asupra atmosferei va fi mare. Anul acesta, China va depăşi Statele Unite în privinţa emisiilor de gaze cu efect de seră. În această ţară se construiesc cîte două termocentrale pe cărbune în fiecare săptămînă. Într-o astfel de lume, securitatea energetică nu mai poate însemna independenţă energetică. Trebuie să găsim mijloace mai bune pentru a gestiona interdependenţa energetică. _____________ Joseph S. Nye este profesor la Harvard şi autor al volumului Soft Power: The Means to Success in World Politics. Copyright: Project Syndicate, 2007 www.project-syndicate.org traduceri de Iulia BĂDESCU
